Dacă vă nimeriți în week-end-ul următor prin Tîrgu Neamț, să nu vă mirați dacă întîlniți pe stradă o mulțime de oameni în ițari, sumane și opinci: pentru ediția 620 a Zilelor Cetății Neamț, se va încerca un fel de reenactment istoric al anului de atestare documentară 1395 (nu că, în restul timpului, ambianța în Tîrg ar fi mult diferită față de atunci, dar orișicum, există niște bani la bugetul Primăriei care se cer cheltuiți în mod festiv), iar centrul se va muta pentru trei zile la marginea orașului, în zona în care o alee asfaltată urcă cîteva sute de metri prin pădure, printre panouri informative, spre cetatea-muzeu care acum poate fi cucerită fără prea mari pierderi (5 lei de adult). După ce treci de turnichetul-gardian din capătul pasarelei suspendate pe piloni de piatră, la vreo zece metri deasupra drumului, și de fosta punte mobilă de la intrarea în cetate.
Ridicată în timpul domniei lui Petru I Mușat (1375-1391), cel care a început să implementeze sistemul de fortificații antiotoman, versiunea de scut Deveselu al vremii, și extinsă și supraînălțată de Ștefan cel Mare, omul care se pregătea pentru meciul decisiv de retrogradare din 1476 cu Mohamed al II-lea, Cetatea Neamțului, cum i se mai spune popular și greșit, a fost și a Turcului (în 1538, cînd Soliman Magnificul și-a trecut-o, pentru un mandat, în declarația de avere), și a Leșului (aici, e vorba nu de vreunul din cadavrele plăieșilor asediați în 1686, ci de șeful armatei polone, Jan Sobieski, celebru încă din perioada școlară, din povestirea lui Costache Negruzzi). Dar și, în ultimii vreo două sute de ani, a Vulturilor care-și făceau cuib în ruina reabilitată, cu fonduri europene, abia prin 2007-2009.
Odată intrat în curtea interioară, amenajată modern, cu alei, gazon, fîntînă, a fortului mușatin (presupunînd că ai rămas în viață după întîlnirea capcanei cu trapă care ține prizoniere sute de monede), o să dai de o construcție în formă de patrulater neregulat cu ziduri groase, turnuri și bastioane, pe care, la etaj, flutură flamura cu bourul înstelat. Cele 21 de încăperi care pot fi vizitate – atunci cînd nu sînt închise circuitului turistic – sînt locuite acum de manechine îmbrăcate cu bundițe și cușme: Sala de Sfat și Judecată (atracțiile principale: o masă din lemn masiv cu 24 de scaune înconjurată de un șnur sărit cu nonșalanță de cocalarii amatori de stat în capul mesei și de pozat, pentru FB, în postura de boier moldovean și o replică de armură medievală care se plictisește singură într-o vitrină), Sala Armelor (prea multe arme nu sînt în inventar: doar cîteva săbii, pe niște panoplii atîrnate de pereți, și niște sulițe, într-o dioramă în care patru oșteni și un cal împăiat se apără după un panou de plexiglas), Neagra Temniță (un grilaj blochează acum în sens invers accesul – nu ieșirea, ci intrarea – în hruba în care și-au lăsat oasele chiriașii temporari), Camera Pîrcălabului (un Vasile Muraru cu barbă de călugăr, așezat, judecînd după călimara cu cerneală, la un fel de catedră, îl scoate la tablă pe un răzeș care, probabil, nu-și plătise dările), Închisoarea (locul în care patru clienți în zdrențe sînt cazați la all-inclusive: paie, lanțuri, șobolani), un iatac, o cameră de taină, o monetărie, un paraclis, o cuhnie, o cămară pentru provizii. De toalete, gym și spa n-au mai rămas probabil bani, nici la construcție, nici la renovare.
Au rămas, însă, fonduri pentru alte dependințe și anexe: Platforma de belvedere de pe terasa zidului sudic, acolo de unde înainte se aruncau bolovani și apă fiartă, iar acum doar priviri furioase spre gaterele și munții de cherestea din vale, Restaurantele de la baza dealului (mese pline – buzunare goale) și Bazarul înșirat pe Aleea Cetății, la ale cărui tarabe românul modern își cheltuiește gologanii pe niște obiecte care-i mai amintesc peste timp doar cît de înapoiat era odată.
(articol publicat în Cațavencii nr. 26/206 din 1 iulie 2015 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment