Andrei ne-a invitat să facem revelionul la el, la Braşov. Întîlnire de gală, în faţa gării, cu comitetul de primire: Ana, Mişu, Claudia, Sebi, Andreea, Kinez. Mergem pe jos spre casa gazdei; nu stă departe. Parchez rucsacul în debaraua deja plină, salut restul lumii, beau o bere de bun găsit.
Ieşim în oraş. Primul obiectiv e clar: crama pentru vinul de diseară. Următoarea staţie e muzeul de istorie din Casa Sfatului, unde doamna curator, vecina lui Andrei, a făcut o mare excepţie: a deschis doar pentru noi. Şi ne serveşte un expozeu demn de orice conferinţă pe teme de istorie a Braşovului. Mulţumim, săru‘ mîna! După ce ieşim din clădirea muzeului, o parte din gaşcă pleacă cu diverse treburi de ultim moment. Cei care-am mai rămas dăm roată Bisericii Negre şi încercăm să intrăm. Negativ, e închisă. Cursul de istorie locală continuă cu domnul lector Sebi: fortificaţii, porţi, bastioane, turnuri. Şi obligatoriu, vizită la muzeul primei şcoli româneşti din Şchei, unde e expusă prima carte tipărită în româneşte. Măcar pe dinafară să-l vedem, că şi ăsta e închis. Musai să testăm şi Strada Sforii: cea mai îngustă stradă din Europa, cică. Dar dacă încap patru Kinezi unul lîngă altul, e deja discutabil…
Finalul excursiei culturale e o ascensiune pe un deal din apropiere. Peisaj cu Tîmpa şi Braşov: superb! A meritat efortul. Coborîm; s-a întunecat deja. Facem tabără lîngă imensul brad din Piaţa Sfatului şi aşteptăm joncţiunea cu restul trupei. Se discută diverse: de la ultimul album Metallica pînă la cea mai tare reţetă de savarină.
Plecăm lejer, de plimbare, pe Republicii, artera pietonală decorată de sezon. E un fel de variantă locală a celebrului tîrg de Sărbători de la Viena, cu vin fiert şi (încă) Moş Crăciuni de vînzare. Intrăm la o bere într-un bar-grotă ce aminteşte vag de The Jack.
Timpul zboară: s-a făcut aproape 11 şi, la insistenţele părţii feminine, ne reîntoarcem în centru, să vedem artificiile. Pe drum ne întîlnim, desigur, cu toată populaţia Braşovului şi ajungem în Piaţa Sfatului pentru poza oficială de An Nou abia pe la 12.30. Artificiile nu le-am ratat, dar le-am savurat intim, corp la corp, împreună cu toată strada Republicii.
Înapoi la bază. 2 A.M. Petrecerea demarează greu. Studiez audienţa: o jumătate ruptă pe canapele, cealaltă jumătate – ori în mişcare browniană între bucătărie și dormitor, ori dansînd pierduţi unul într-altul, ori în faţa calculatorului, bătîndu-se peste mîini care ce să pună. În bucătărie se discută ceva despre nişte legi. Tresar: am fost luat de mîini, cei de la Iris zic să nu cred nimic, iau în braţe zîna blondă şi… Minculescu tace. O mînă de sabotor a schimbat piesa. Proteste generale. Cîteva acorduri, apoi din nou linişte. Mă enervez şi plec să mai beau ceva.
Afară se luminează timid. Văd asta printre gene, în semiadormire, de pe canapeaua de lîngă geam. Mai aud, cu creierul dat la minimum, lume cîntînd la chitară, nişte Bregovic, o discuţie despre probleme deosebite de fizică, apoi… minune! Linişte.
Deschid ochii în camera manevrată de marele cameraman Kinez. E 10, în balcon s-a aşternut zăpadă proaspătă şi lume cu feţe mototolite vorbeşte cu o gamă mai jos. S-a mai dus un revelion…
(articol publicat în Academia Cațavencu – Ghidul călătoriilor de iarnă 2009, 11 noiembrie 2009)
Be the first to comment