Dac-ar fi să facem un clasament al celor mai spectaculoase și relativ puțin cunoscute locuri montane românești de pus cortul, la o numărătoare superficială, neexhaustivă, Lacu Roșu ar prinde sigur una din primele cinci poziții calificante în cupele europene. Situată într-o zonă încă sălbatică, pe DN 12C Gheorgheni-Bicaz, aproape de Cheile Bicazului și de granița județeană Harghita-Neamț, localitatea care, mai nou, ar trebui redenumită Lacu Verde (tulbure închis), după culoarea actuală a luciului de apă în jurul căruia s-a construit, iese în calea trecătorilor din Transilvania în Moldova și invers.
După geografie, și puțină istorie locală: Tăul Roșu –cum i-au spus cei de aici lacului de baraj natural format, în 1838, după o vară exagerat de ploioasă și un cutremur de șapte grade pe Richter, prin surparea versantului nord-vestic al Muntelui Ghilcoș (Ucigașul, în traducere liberă din maghiară) – a luat locul unui sat îngropat peste noapte, inundat cu tot cu oameni, vite, purcei, căței, și doar trunchiurile de copac retezat ieșite din apa adîncă de maximum zece metri, înroșită odinioară de oxizii de fier ai rocilor prăbușite, mai constituie azi un fel de semne de mormînt, monument natural comemorativ al cătunului dispărut.
Majoritatea celor care opresc aici se rezumă la un village break de cîteva ore. Niște poze cu lacul, eventual o mică croazieră printre jaloanele de lemn mineralizat cu o ambarcațiune a flotei armatorului de bărcuțe cu vîsle și hidrobiciclete de pe malul de sub coborîrea din șosea. Ceva suveniruri magnetice, cumpărate de la tarabele întreprinzătorilor din parcare. Un prînz cu meniu local, în care Ardealul se unește în farfurie cu Regatul, gulașul unguresc cu ceafa cu cartofi prăjiți românească, micii cu kürtös-ul și langoșii, pe la terasele de lîngă debarcader sau în restaurantul hotelului cu pereți din ferestre către lac care arată și miroase foarte bine (aici am mîncat acum vreo trei ani un papricaș fabulos). Puțini sînt cei care fac și turul lacului, plimbarea în circuit de vreo trei sferturi de oră, pe traseul cruce roșie pe care o asociație ecologistă a amenajat nouă puncte de observare a florei (licheni, alge și plante acvatice) și a faunei (diferite păsări și reptile, raci, insecte) specifice zonei. Doar pasionații de natură virgină și ritualuri de împerechere. La rațele sălbatice, evident.
Cine și-a propus să rămînă peste noapte în Lacu Roșu – și nu vrea să testeze pe propria piele cam cît de pregătite sanitar contra COVID-19 sînt pensiunile și căsuțele sătucului de vile și case de vacanță de la marginea ministațiunii care gravitează în jurul lacului – găsește, cum spuneam mai la deal, suficiente locuri de bivuac. La alegere, pe marginea șoselei sau pe lîngă potecile traseelor turistice ale Masivului Hășmaș. De exemplu, dacă vrei să-mi calci pe urmele lăsate acum niște ani, treci podul peste apa Bicazului, ții drumul forestier și cărarea marcaj triunghi albastru care urcă de lîngă lac și, garantat, poți fi complet singur, autoizolat pe toată perioada sejurului, în cortul pus într-o poieniță a pădurii de molid. Sub peretele sudic al Suhardului Mic (1.352 m), în zona verticalei de piatră a traseelor de cățărare, ceva mai sus de Vila Bucur, cea mai veche construcție turistică locală, și de fosta cabană Suhard, acum doar un morman de moloz, R.I.P.
Odată cazat și scăpat de greutatea suplimentară a domiciliului ambulant, o să ajungi repede, în vreo jumătate de oră, și în punctul de belvedere cel mai ofertant: pe culmea stîncoasă a vîrfului, lîngă crucea de lemn înaltă de trei metri, de unde Valea Bicazului, defileul, lacul, munții din jur se desfășoară, jos, sub picioarele tale, ca-ntr-o reclamă la calmante.
(articol publicat în Cațavencii nr. 29/466 din 22 iulie 2020 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment