Unde: În Fuel, barul rock din centrul vechi al Cardiff-ului, am ajuns la recomandarea recepționerului de la Nomad Backpackers. Cînd l-am întrebat de un metal bar în oraș, mi-a scris imediat pe-un colț de hîrtie 5, Womanby, și mi-a arătat pe hartă locul: peste drum de Cardiff Castle, la vreo sută de metri de poarta castelului.
Cînd: Era vineri seară, pe la 6, și intram, deci, pe ușa deschisă de un tip care căra niște lăzi. Ca să ies cîteva secunde mai tîrziu: It opens in half an hour, mate.
Ce, cît: La revenire, după o tură pe străzile animate cu o lume veselă că începe week-end-ul, aveam să descopăr un băruleț aglomerat, în care berea curgea din draft-uri la 4 lire pint-ul, preț unic pentru toate mărcile. Mi-am luat la întîmplare un Iron Maiden‘s Trooper (în paranteză fie spus, cam dulce pentru gustul meu, ca și muzica lui Bruce Dickinson și-ai lui).
Cum: Buda se găsea, și încă se mai găsește, traversînd sala alăturată, o încăpere mult mai mare care are minibarul ei, lîngă o scenă impovizată, și urcînd la etaj, pe ușa din stînga. Cînd am coborît de la toaleta ușor infectă, scrijelită și pictată cu diverse mesaje gingașe, aici se pregăteau scule și se făceau probe de sunet, așa că, neavînd altceva mai bun de făcut, am rămas în zonă. Urmau concertele trupelor locale Florence Black, Those Damn Crows și Big Foot, headliner-ii care puseseră o tarabă cu merchandising la intrare.
În pauza de după primii trupeți, cei care au avut misiunea de a încălzi asistența și, cu un hard-heavy à la Motorhead, s-au achitat bine de sarcină, am ieșit să-mi mai iau o bere – un Halloween, de data asta. La întoarcere, un individ bloca ușa, cerînd 8 lire ca să mă lase înapoi. Cum n-aveam cash disponibil și n-a acceptat plata cu cardul, m-am mutat în bar, acolo unde cîntau gratis mai cunoscuții Rammstein, AC/DC sau System Of The Down.
Și mai cum: În fața tejghelei, acolo unde toată lumea stătea în picioare, cu berea în mînă sau pe masa veche de biliard, folosită acum doar ca sprijin, căscînd gura la pereții pavoazați cu tricouri, albume celebre și colaje de poze alb-negru din filme și seriale vechi sau sporovăind cu vecinii. Și unde am intrat în vorbă cu un pletos roșcovan din Devon pe care, tot ciocnind pahare, l-am învățat să spună ‘Hai, noroc!‘, deși el părea mai interesat să știe cum se zice în românește You‘re beautiful. Bănuind că are vreo colegă de serviciu mioritică, i-am predat o scurtă lecție de română, iar elevul meu, amuzat de cum sună, le-a spus, nițel distorsionat, toată seara, amicilor din grup “Ești frumoasă!“.
(articol publicat în Cațavencii nr. 8/343 din 28 februarie 2018)
Be the first to comment