Sîmbătă, a treia zi de press trip în Voivodina de Sud. Sîntem în Pancevo, pentru un tur de oraș care se va încheia pe seară cu participarea la un festival al berii local, însoțiți nu de un translator de sîrbă-engleză, cum s-a întîmplat la Bela Crkva și Kovin, ci de reprezentanta Oficiului de Turism Pancevo, doamna Luminica Avramesku. Cu care, ați ghicit deja, am vorbit direct în românește.
Pancevo e un fel de Rîmnicu Vîlcea sîrbesc, care, de cînd industria chimică i-a cam sucombat, și-a amintit că are în jur zone umede protejate de convenții ecologiste internaționale și și-a descoperit valențe turistice. Așa au apărut un birou de turism mare, bogat în materiale informative și suveniruri, piste semnalizate pentru rute cicliste europene, un calendar de evenimente diverse (festivaluri culturale, sportive, carnaval), un minimuzeu al căilor ferate cu machete de trenulețe numai bune de pus sub bradul de Crăciun – în gara veche, acum dezafectată, care mai are pe șine doar o locomotivă de epocă și un vagon-restaurant în care călătorii urcă la stația Rakija. Portul de pe Timiș din vechea zonă industrială a scăpat de șlepurile care lăsau în apă dîre de motorină și ulei: pe lîngă debarcaderul cu terase cochete de pe malul stîng sau în marina mai de săraci, cu bărcuțe pe post de iahturi ancorate la marginea pădurii, de pe celălalt, rațe sălbatice înoată vesele printre caiace. De aici te poți îmbarca pentru o scurtă croazieră pînă la farurile de la confluența Timiș-Dunăre și înapoi; la momentul vizitei noastre, pasagerii erau plimbați fără să plătească, vaporașul turistic fiind în teste (biletul urma să coste modic, un euro). Singura chestie care sparge atmosfera turistică e un imens siloz de cereale urît ca dracu’, care pare din alt film. I-am oferit gazdei noastre o idee gratis: un proiect artistic de colorat/drapat betonul monstrului, scos la concurs de Primărie, ar transforma hidoșenia asta într-o adevărată atracție turistică.
Seara, în locul bețivănelii de pe pietonala din fața scenei festivalului berii, am preferat întîlnirea cu domnii Vlastimir Petkovic și Marius Olgia, doi români din Panciova, cum îi spun ei orașului. Într-un restaurant nu departe de centru, la un skembici (o tocăniță de burtă de vită cu sos de roșii și boia, un fel de versiune mai puțin zemoasă a ciorbei de burtă de la noi) și o bere, ca să povestim despre situația românilor din Serbia.
Chiar dacă nu are legătură cu turismul, nu pot să nu fac un rezumat al discuției. Am aflat astfel de politica federală iugoslavă vizavi de minorități, care a închis școli românești, a mutat bosniaci în zonă pentru reducerea procentului de români, le-a schimbat numele (Biserica sîrbă, care a alungat preoții români, a avut un rol principal în sensul ăsta): a făcut totul ca românii de aici să-și piardă identitatea. Principalul lor of este că nu se simt sprijiniți de autoritățile statului român și că cetățenia română se redobîndește foarte greu (spre deosebire de unguri, la care e suficient ca solicitantul să știe limba și să vină cu un act care să ateste că unul dintre strămoși a fost cetățean maghiar, la noi, legea spune că fiecare descendent trebuie să o redobîndească ca să o dea mai departe progeniturii sale). Cu excepția Vîrșețului, oraș foarte apropiat de granița cu noi, care are în jur multe sate majoritar românești, partea asta de Banat Sîrbesc nu prea are școli în limba română și, dacă nimic nu se schimbă, încet, dar sigur, vor fi total asimilați. Situația românilor din sudul Dunării, din Valea Timocului, e încă și mai dramatică: cîndva majoritari în zonă, au mai rămas doar vreo 30.000, n-au școală românească și nici un oficial român nu i-a ajutat în vreun fel.
Am încheiat discuția cu două întrebări: cine cred ei că este vinovat de situația actuală și cum o văd rezolvată? Răspunsurile au fost sincere și pesimiste: unu, vinovatul principal e patria-mamă, care nu le poartă grija și nu-i forțează pe sîrbi să respecte legea minorităților, și, doi, situația se va rezolva natural, peste două-trei generații, cînd comunitatea românească din Serbia va dispărea complet.
(articol publicat în Cațavencii nr. 27/310 din 12 iulie 2017 și pe catavencii.ro)
1 Trackback / Pingback