Spuneam în finalul textului precedent că de la Bela Crkva ne-am deplasat la Kovin, un alt orășel din sudul Voivodinei în care excursia de presă multinațională a avut stație. Una mai scurtă, pentru că aici mai mult ne-am învîrtit prin zonă decît am stat în așa-zisul oraș, un fel de comună urbanizată cu muzeu de istorie locală în centru (la etajul unei clădiri cu aspect de magazin universal) și debarcader la un canal al Dunării plin de șalupe și bărci.
Primul obiectiv vizitat a fost Deliblatska pescara, rezervația naturală situată în sud-estul Cîmpiei Panonice, un teren nisipos care, prin secolul al XIX-lea, a fost parțial revegetat din motive agricole și pe care s-a dezvoltat un ecosistem specific, cu exemplare rare de floră și faună. Sîrbii se laudă că, înainte de operațiunea asta, Deliblato Sands, denumirea comercială în engleză, era cel mai mare deșert european; dacă natura ar fi fost lăsată să-și desăvîrșească opera, acum s-ar fi scos bani mai mulți din turism decît din agricultură. Aici am și mîncat de prînz, pe terasa centrului educațional, loc de tabără tematică pentru copii, studenți sau specialiști în botanică, zoologie și alte științe naturale.
Ne-am mutat apoi în Kraljevac, ca să ne dăm cu barca de la unul din pontoanele din jurul lacului (nu, n-a căzut nimeni în apă). Microbuzul ne-a dus ca să-l vedem și de la înălțime, de pe un foișor din lemn instalat într-o stepă, pe o colină, de unde se presupune că ar fi trebuit să vedem și niște marmote – cel puțin asta promitea indicatorul desenat cu animăluțul care se uita curios la noi. Vizita în Kraljevac s-a încheiat acasă la un localnic de 72 de ani, un gospodar care ne-a primit cu versiunea locală de pîine și sare, țoiuri de rakija și tartine cu grăsime și boia. Hvala!* Omul e proprietarul celei mai vechi case din zonă, ridicată pe la 1900, pe care, după ce s-a mutat alături, într-una construită mai recent, a transformat-o în muzeu etno (mobilă veche, roată de tors, scoarțe înflorate, cunoașteți filmul din casa bunicii de la țară).
O altă oprire s-a făcut la Skorenovac, cea mai sudică localitate europeană cu majoritate maghiară (o majoritate superconfortabilă, chiar: 90%). Chestia asta s-a putut întîmpla pentru că, pe vremea dominației austro-ungare, în 1886, Skorenovac a fost una dintre localitățile transplantate de stăpînire din diversele locuri ale imperiului, cu totul, ca la un joc de Lego, în Voivodina – printre alte sate care au avut aceeași soartă, s-a nimerit să fie și unul din Bucovina, de pe lîngă Suceava. Programul a început cu un brunch și o prezentare la pensiunea Dani, un fel de Hanu Ancuței sîrbesc care face parte dintr-o asociație de pensiuni ecoturistice (ca idee de prețuri, un pat în regim de hostel costă aici 7 euro pe noapte, iar o cazare cu demipensiune 18 euro de persoană pe zi) și a continuat la un mic centru de informare turistică aflat în curtea unei locuințe tradiționale păstrate în stil Muzeul Satului. Într-un șopron alăturat este expusă o colecție de mașini de pompieri de la 1891 încoace. Pardon, căruțe cu butoaie care cărau apă, la incendiu. Și vin, cînd era nuntă în sat.
Apropo de nuntă, seara, în restaurantul în care s-a servit cina, s-a creat o atmosferă asemănătoare. Nici nu se putea altfel: puneți la un loc un grup de ex-iugoslavi, un taraf de lăutari și foarte multă rakija și o să vedeți ce se întîmplă. Ziveli!**
* Mulțumim.
** Hai noroc!
(articol publicat în Cațavencii nr. 26/309 din 5 iulie 2017 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment