Să fi fost vreo 5 după-amiază cînd, bîntuind agale străzile Cracoviei, dădeam nas în nas pe trotuarul îngust al drumului de întoarcere la hostel cu trei rockeri îmbrăcați regulamentar (tricouri fioroase, bocanci, lanțuri) pe care n-am rezistat să nu-i abordez amical: “Nu știți vreun bar de metale prin oraș?“. Nici nu se putea oameni mai potriviți care să răspundă la întrebarea asta: s-au nimerit să fie chiar membrii unei trupe locale care urma să cînte fix în seara aia, de la 9, în Rock Shot, pe Grozna, 42.
Păi, da, ce să mai fi făcut altceva? După ce-am trecut pe la hostel ca să-mi las ghiozdanul și să bag un duș, am căutat pe GPS adresa și m-am dus. Cîrciuma asta e chiar în centru: din pietonala de după Castelul Wawel care dă în Stare Miasto, treci printre niște coloane cu arcade cam ca la Romană și cobori la subsol. La capătul treptelor, în stînga, e barul, în dreapta, sala de concerte cu mica scenă lîngă care poate fi găsită ușa către budă.
Primul lucru pe care nările și plămînii îl constată rapid e că se fumează înăuntru la greu – într-un beci, oricît de bună ar fi ventilația, asta remarcă imediat orice nefumător. Al doilea lucru, semnalat de papilele bețivului, un pic mai tîrziu, e că berea locală Perla, la draft (6 zloți, plătibili și cu cardul), turnată în pahar chiar de barmanița punk-istă, o fată verde cu părul pădure, este chiar gustoasă.
Cum stăteam eu așa, sprijinit de bar, cu berea în față, și mă gîndeam că Rock Shot seamănă destul de bine cu vechiul Private Hell de pe Griviței, în stînga mea s-au așezat frații Alan și Ryan, doi bărboși din Stone, un orășel de pe lîngă Glasgow. Din vorbă-n vorbă (“De unde ești?“, “Am fost în Glasgow și mi-a plăcut“ etc.), ne-am împrietenit suficient de tare cît să scot cardul și să dau un rînd de bere pentru toți trei. Mișcarea asta se pare că i-a impresionat ceva, pentru că, la un moment dat, un Alan bine încălzit a început să cumpere shot-uri, mai întîi pentru noi, apoi și pentru toată lumea de la tejghea, vreo alți șase-șapte oameni cărora nu le venea să creadă că trăiesc un banc cu scoțieni darnici. Care n-a ținut însă prea mult: după ce-am mai dat un rînd de bere, Alan a dat și el sign out cu capul pe bar, iar frate-său, cerîndu-și scuze, l-a luat în spinare și s-a îndreptat spre ieșire.
P.S. La prima excursie la budă, m-am salutat din nou cu trupeții întîlniți mai devreme pe stradă, care-și pregăteau sculele pentru concert: îi cheamă Misanthur și, vocalistul, bucuros de cunoștință, m-a premiat cu discul ultimului lor album.
(articol publicat în Cațavencii nr. 10/447 din 11 martie 2020)
Be the first to comment