A doua regulă a demi-decalogului de munte (Sinai sau oricare altul) spune așa: NU pleca niciodată singur! Indiferent cine crezi că ești (Moise, Bear Grylls sau alt predicator al survival-ismului mai mult sau mai puțin alpin) și oricîtă experiență montană ai avea, pe munte există oricînd riscul de a ajunge într-o situație extrem de dificilă, degenerabilă rapid într-una limită, de supraviețuire, în care, fără ajutor calificat, integritatea fizică, sănătatea sau chiar viața îți pot fi puse în pericol.
Coechipierii sînt primii oameni de la care aștepți acest eventual prim ajutor. Urmează întrebarea logică: Din minimum cîte persoane trebuie să fie format echipajul care pleacă pe munte și de ce? Cine a zis trei a cîștigat – felicitări, acesta este răspunsul corect. Minimum, trei, maximum, n, unde n este un număr natural cuprins între 3 și oricîți indivizi pot fi convinși să plece împreună pe munte (exemplu, trăit personal, de cîteva ori: în aplicația de iarnă a ATGR – Asociația Turistică Ghizii României, cam în fiecare al doilea week-end din an, peste o sută de munțomani coborîți din tren la Predeal urcă, în monom, spre Cabana Diham). Dar de ce nu doi, patru sau zece? Pentru că în cazul în care cineva pățește ceva și nu se mai poate deplasa din locul respectiv, unul dintre noi rămîne cu el, iar celălalt pleacă după ajutor. Asta e, după primul ajutor medical de urgență, procedura de intervenție la accident, cel mai frecvent eveniment în urma căruia o persoană poate rămîne blocată pe munte.
Bun, ne-am găsit minimum trei oameni amatori de o drumeție montană. Gata, plecăm? Nu încă. Ca să se califice pentru a urca în siguranță pe munte, oamenii ăștia trebuie să îndeplinească și niște condiții.
În primul rînd, bineînțeles, trebuie să fie cu toții echipați corespunzător, nu mai insistăm, am trecut deja de prima regulă.
În al doilea rînd, nu plecăm la drum numai cu necunoscuți. N-o să ieșim niciodată pe stradă ca să întrebăm primul trecător: “Nu te supăra, nu vrei să mergi cu mine pe munte?“ Nu, vom face echipă doar cu rude apropiate, cu prieteni buni, cu oameni pe care îi cunoștem foarte bine, care țin la noi și în care avem încredere că n-or să ne abandoneze în pădure, la prima problemă apărută.
În al treilea rînd: Dacă Georgică, prietenul tău cel mai bun, are 150 de kile și gîfîie după ce urcă două etaje, îl iei cu tine pe munte? Poți să încerci, dar iată ce se va întîmpla, garantat: după vreo cinci minute de la intrarea în traseu și cîteva zeci de metri de ascensiune, Georgică al nostru se va pune în fund și va protesta, cu limba scoasă: “Eu nu mai plec de-aici…!“. Ce faci, îl lași acolo? Bineînțeles că nu, cîți ați plecat tot atîția trebuie să vă și întoarceți – o să vă puneți pe GPS destinația Acasă, încheind astfel o acțiune neîncepută și complet inutilă. Deci nu, nu-l iei. Tot ce poți să faci pentru el e să-i zici: “Georgică, bagă niște (zeci de) ture de cartier, urcă niște (sute de) etaje și, după ce intri în formă, mai vorbim!“. Pentru că, da, toți membrii echipei trebuie să aibă o condiție fizică corespunzătoare dificultății traseului.
Dar mai e încă ceva. În al patrulea rînd, nu plecăm niciodată cu un grup format doar din începători pe munte. Cel puțin unul dintre noi trebuie să aibă minime cunoștințe de acordare a primului ajutor și o experiență montană adecvată – să știe masivul respectiv, să mai fi fost cel puțin o dată acolo, să cunoască traseul propus.
Apropo, data viitoare vom detalia Stabilirea traseului, a treia și cea mai importantă regulă (de fapt, la fel de importantă ca Echipamentul).
(articol publicat de catavencii.ro, 27 ianuarie 2022)
Be the first to comment