După experiența single din prima zi în Marrakesh, m-am alăturat grupului de români ajuns o zi mai tîrziu, colegii din FIJET veniți pentru cea de-a 60-a ediție a congresului jurnaliștilor și scriitorilor de turism, care, pe lîngă sesiunea de prezentări și dezbateri pe teme globale de turism, a avut în program și niște vizite ale orașului.
Primul obiectiv turistic la care ne-au dus gazdele, Grădinile Menara, cel mai mare (88 de hectare) și mai vechi (de la 1157) sistem de irigații din zona islamică (se laudă marocanii pe un panou), un bazin cu apă tulbure de dimensiunile unui teren de fotbal înconjurat de palmieri și livezi de măslini, n-a părut să impresioneze pe nimeni – mai mare succes a avut pavilionul cu etaj al complexului de la fereastra căruia și-au făcut poze mai toți participanții. Explicația e simplă: trebuie să fii african și să trăiești cu deșertul în coastă ca să apreciezi corect ce înseamnă aici apa, să înțelegi de ce localnicii au un adevărat cult al apei. Apa e sfîntă pentru că fără ea nimic n-ar fi posibil; e suficient să spun că în Marrakesh există un muzeu dedicat doar apei și că, dacă te-apuci să golești pe stradă un rest de apă dintr-o sticlă, s-ar putea să nu-ți fie prea bine, la felul cum vor reacționa trecătorii din jur. De remarcat că intrarea este taxată diferit: marocanii plătesc 10 dirhami (vinerea și sărbătorile oficiale, gratis), străinii – 70 de dirhami, genul ăsta de discriminare fiind regulă generală în Maroc la toate obiectivele turistice.
Următoarele vizite s-au consumat prin centru. Pe lîngă Moscheea Koutoubia, al cărei turn se vede de mai peste tot din oraș – doar pe dinafară, pentru că numai musulmanii au voie înăuntru. La Palais Bahia, în curtea interioară cu fîntînă arteziană a clădirii cu pereți înalți și tavane bogat ornamentate (fanii lemnului sculptat și ai mozaicurilor multicolore să-și rezerve ceva timp pentru vizita asta, fiindcă au ce studia). Și, desigur, în Jardin Majorelle, destinația numărul 1 a orașului. Indiferent dacă îți place sau nu grădinăritul, vei rămîne cu siguranță impresionat de această grădină botanico-artistică fabuloasă. Ce-i supercaracteristic locului, în afara vegetației diverse și abundente (bambus, palmieri, specii de cactuși de diferite forme și mărimi): dintre toate culorile pastelate cu care au fost vopsite pavilioanele, ghivecele ceramice, micul debarcader al iazului, podețele, aleile, cel care sare în ochi este albastrul de Majorelle, un fel de albastru de Voroneț al Marrakesh-ului care-ți va rămîne pe retină multă vreme. Din grădină ai acces și în Muzeul Berberilor sau în Muzeul Yves Saint Laurent, modistul fost proprietar al Grădinii Majorelle. Yves a murit în 2008, dar e încă aici: cenușa i-a fost împrăștiată printre trandafiri, în zona monumentului funerar dedicat lui și prietenului său Pierre Bergé.
A treia zi am ieșit din oraș pentru o excursie în împrejurimi. Caravana celor cinci autocare a străbătut, pe șosea și pe drum de țară, Valea Ourika și, la vreo 30 de kilometri de Marrakesh, s-a oprit la Jardin Anima, o altă grădină spectaculoasă a zonei, unde un artist austriac pe nume André Heller a croit poteci printr-o junglă de pavilioane vegetale și aranjamente florale spre o sumedenie de creații bizare, de la instalații metalice și sculpturi în lemn la statui colorate, pereți pictați și căsuțe din oglinzi. După orice colț te așteaptă o surpriză artistică: o familie de aborigeni care rînjesc de pe trunchiul unui măslin bătrîn, un măgar zîmbitor cu toți dinții îmbrăcat la costum, o arcă a lui Noe numită Espoir (Speranța), pe care s-au salvat de la Potop niște extratereștri și o cămilă.
(va urma)
(articol publicat în Cațavencii nr. 3/389 din 23 ianuarie 2019 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment