O drumeție prin Sevilla e un proiect turistic de făcut neapărat, pe care ar trebui să și-l propună nu numai ultrașii din galeria globetrotter-ilor, obsedații pregătiți cu rucsacul sau troller-ul la ușă, gata de-o plecare oricînd, oriunde. Fiecare sevillian de cîteva zile, că-i concediu, că-i week-end prelungit, își va personaliza pe hartă un traseu pedestru, în funcție de adresa cazării și de momentul city broke-ului (cine ajunge acolo vara o să vrea să evite perioadele foarte calde ale amiezii). Asta dacă chiar își dorește să cunoască orașul. Oricum ar fi, primul loc de vizitat pentru toată lumea, fără excepție, e ghereta galbenă a unui punct de informare turistică (eu m-am oprit la cel de lîngă podul spre cartierul Triana), pentru niște ponturi esențiale, greu găsibile online: vei primi cadou, printată, o listă cu toate obiectivele turistice din Sevilia, adresă și telefon, website, program de vizitare, prețuri și alte observații importante. Ca, de exemplu, care dintre ele au acces gratis și cînd (cele mai multe, lunea).
Drumeție, pentru că, repet, așa se face cunoștință cu un oraș, doar pietonal. Din autobuz sau din taxi, n-o să înțelegi mai mult decît starea traficului la ora respectivă. În Sevilla, din cauza distanțelor considerabile între locurile interesante, slow sightseeing-ul ăsta se mai poate face și pe două roți, cu bicicleta/trotineta. Sau din caleașca cu cal/cai (45 de euro, tarif fix, autorizat de Primărie, pentru vreo jumătate de oră de trîndăveală în trăsura vizitiului), dar numai în zona zero a centrului. Vei avea, deci, mult de mers pe jos ca să te împrietenești cu Sevilla, dar nu vei regreta efortul.
Plimbarea prin capitala Andaluziei e o uimire continuă: după fiecare colț de străduță te așteaptă o surpriză arhitectonică, vreo clădire cu forme foarte interesante sau o piață desenată, parcă, de un pictor drogat. Vei descoperi un oraș ca de turtă-dulce, cu fațade dantelate din piatră, predominant cărămizii sau galben-roșu, în culorile drapelului spaniol, care, combinate, dau fix oranjul portocalelor omniprezente în peisaj. Și atîrnate în pom, și căzute pe trotuar, foarte parfumate, dar cu gust amar (da, le-am degustat). Arhitectura specific maură, mudéjar, se asortează fericit cu cea modernă. Cel mai potrivit exemplu? Las Setas, o construcție din lemn în formă de fagure pe structură metalică, niște ciuperci urbane de pe-ale căror pălării, unite la cîteva zeci de metri deasupra zonei pietonale și a traficului stradal, ai alte unghiuri de vizionare a părților superioare ale clădirilor și acoperișurilor orașului.
Zona cea mai relaxată e cea din lungul rîului Guadalquivir, unde, între podurile mai vechi sau mai noi, mai clasice sau mai futuriste, o să întîlnești tot timpul oameni care citesc, pe iarbă, fac jogging sau vîslesc în caiace, pro sau contra curentului. Toate traseele se adună pe mal, la Torre Del Oro, fosta clădire a căpităniei portului de-acum o jumătate de mileniu, un mic muzeu naval pe verticală care are ancorat în apropiere un exponat în mărime naturală: corabia care amintește că de-aici plecau conchistadorii Lumii Noi, pe urmele lui Cristofor Columb. Al cărui ultim loc de explorat a rămas mormîntul din imensa catedrală gotică cu turn-simbol (Giralda) și permanente cozi la intrare.
Podul de traversat dincolo neapărat e cel spre cartierul Triana, Puente de Isabel II, continuat într-o pietonală cu baruri de tapas, bodeguite, magazine de suveniruri, pe care, căscînd gura la artiștii stradali, mimi sau cîntăreți amatori la chitară, mișună foarte mulți turiști. Cel puțin așa era într-o duminică superbă de sfîrșit de ianuarie cu cer senin și temperatură de 25 de grade (nu vreau să-mi imaginez cum arată Triana în perioada sezonului concediilor și vacanțelor europene).
Zonele verzi din lungul Guadalquivir-ului pot fi regăsite și în parcul Maria Luisa, cu intrare principală din, probabil, cel mai faimos punct al orașului: Plaza de España, imensa piață a palatului construit în semicerc, într-un stil mixt, neo-mudéjar, neo-renascentist și neo-baroc, care are în față alveole colorate cu stemele în mozaic și faianță ale tuturor provinciilor spaniole, canal cu punți grațioase și scări spre balcoanele de la care au fost făcute cam toate pozele de prezentare a orașului. În pridvorul central, sub arcadele somptuoase, o Carmen fugită parcă din opera lui Bizet dansează, cu rotiri fîlfîinde de rochie, în aplauzele spectatorilor, pe panoul de lemn pe care tocurile pantofilor bat ritmul unui flamenco focos. Ca tabloul să fie complet, din cadru mai lipsește doar bărbierul lui Rossini.
Exteriorul Sevillei e fascinant și merită să-i aloci măcar trei-patru zile pline, să-ți faci timp să savurezi pe îndelete atmosfera locală. Despre cîteva dintre interioarele orașului, vorbim data viitoare.
(articol publicat în Cațavencii nr. 8/650 din 28 februarie 2024 și pe catavencii.ro)
3 Trackbacks / Pingbacks