Dacă reușești să treci cu vederea craterele săpăturilor cu motivație incertă (Canalizări? Metrou? Comori ascunse?) care-i ară periodic străzile și trotuarele, comparativ cu celelalte stațiuni montane de pe Valea Prahovei, Sinaia nu arată chiar atît de rău. Nu vorbim, desigur, de cenușiile blocuri comuniste și de sinistrele hale ale MeFin-ului pe care un vizitator venit pentru prima dată aici le-ar confunda cu Sinaia. Și nici de telegondolă, pîrtii, hoteluri și cîrciumi de fițe, singurele atracții pentru un anumit gen de turist de weekend.
Vorbim de o călătorie în vremurile în care Sinaia asta nu exista. Da, se poate: dacă urci vechile trepte de piatră de la ieșirea din gară, treci prin parc, pe lîngă Cazinou, spre mănăstirea care a dat numele localității și ajungi pe aleea care duce prin pădure la Peleș, o să te simți ca teleportat la începutul secolului trecut: aproape toate clădirile – vile, case, pensiuni – construite în zonă au împrumutat o parte din prestanța fostelor reședințe regale de vară care au radiat continuu de-a lungul timpului o undă de civilizație (nu numai) arhitectonică.
Vorbim de Peleș și de Pelișor. Le-ai văzut deja? Mai vizitează-le o dată: pentru 50 de lei, la Peleș (turul complet, parter plus etaj), și 20 de lei, la Pelișor, vei primi o lecție de istorie a Casei Regale (diferită de cea distorsionată a școlii comuniste) care merită aprofundată. Pe esplanada din fața Peleșului o să te întîlnești cu o mulțime de turiști care-și fac selfie-uri cu statuile și cu o coadă continuă la accesul în muzeu (se intră alternativ, în grupuri cu ghid în engleză sau română; exasperați de așteptare, mulți străini – practic, ei sînt grosul, cam 70-80% – se alătură grupului de români, renunțînd la explicații). Înăuntru, după ce ți-ai tras o pereche de cipici uzați peste încălțări, te încolonezi cuminte cu ceilalți spre intrarea propriu-zisă. Din cele 160 de camere ale castelului, turul de bază (20 de lei) cuprinde doar o parte din parter; cel extins te duce și pe la primul etaj (etajul 2 este momentan închis vizitatorilor).
La inaugurarea din 1883, Peleșul era cel mai modern castel din Europa, dotat cu utilități ultimul răcnet al ingineriei vremii: încălzire centrală, iluminare electrică, lift, telefon, acoperiș din sticlă rabatabil, acționat de un motor electric (care încă funcționează 100%, spre deosebire de cel al Arenei Naționale). Plus ușa secretă din bibliotecă, aferentă oricărui castel care se respectă, care accesa pasajele-shortcut dintre încăperi aflate pe diverse paliere. Aici spoiler-ul se termină, nu doar din lipsă de spațiu: descrierea în detaliu a interiorului e apanajul exclusiv al ghidului de la Peleș. Să mai spunem doar că aici s-au consumat evenimente importante din istoria României, cum ar fi Consiliul de Coroană de acum fix o sută de ani, în care s-a decis, împotriva voinței lui Carol I (care ar fi intrat în război de partea familiei, evident), neutralitatea țării și moartea sa, în patul propriu și personal, cîteva luni mai tîrziu, în același an, 1914.
Ne place sau nu, convine sau nu ego-ului nostru naționalist, bucata asta de patrimoniu național cu care ne mîndrim nu e made in Romania. E made în Romania: Carol I a construit castelul din banii săi (obținuți prin vînzarea unei proprietăți din Germania), în timp record, cu arhitecți străini și cu o mare parte din materiale aduse de afară. Cum ar veni, Peleșul e o coproducție româno-străină cu actorii lor și caii noștri; pălmașii autohtoni n-au mai prins în filmul ăsta decît roluri principale de figuranți. Cam ca urmașii lor, comercianții de piei de cloșcă de pe aleea spre castel care încearcă să-i vîndă vizitatorului naiv, amator de suveniruri, la prețuri nesimțite, Peleșurile lor din plastic, carton sau brînză.
(articol publicat în Cațavencii nr. 42/171 din 22 octombrie 2014)
Be the first to comment