În drumul de la Fez la Meknes, autocarele cu jurnaliștii și scriitorii de turism veniți la congresul FIJET au făcut un scurt ocol pentru o escală la Volubilis, fosta așezare romană de la marginea imperiului, centru administrativ al provinciei Mauretania Tingitana, astăzi complex de ruine vizitabile tot timpul anului.
Fondat, se pare, de fenicieni prin secolul III î.Chr., orașul a cunoscut perioada de maximă glorie în primele două secole d.Chr., cînd cei vreo 20.000 de locuitori berberi care primiseră botezul imperiului în 42, la anexarea Mauretaniei, exportau Romei grîne, ulei de măsline și animale pentru spectacolele gladiatorilor de pe Colosseum. În 285, profitînd de neatenția romanilor ocupați cu criza imperiului, niște triburi locale și-au făcut viză de flotant de Volubilis, de la evacuarea administrației romane pînă la invazia arabilor care l-au locuit vreo trei sute de ani, abandonîndu-l prin secolul XI, cînd toată lumea s-a mutat cinci kilometri mai încolo, în noua așezare Moulay Idriss Zerhoun, cu tot cu blocurile de piatră, pavelele și alte materiale de construcție ușor transportabile. Ce-a mai rămas a fost cărat în Meknes, pe la sfîrșitul secolului al XVII-lea, pentru ambițioasele proiecte imobiliare ale capitalei vremii, sau nivelat cu solul de marele cutremur din 1755, Volubilis rămînînd acoperit de pămînt și uitare pînă la săpăturile arheologilor din perioada protectoratului francez (1912-1955), restaurările postbelice și declararea oficială ca sit UNESCO, în 1997.
Asta ar fi pe scurt istoria locului permanent deschis vizitatorilor străini pentru 70 de dirhami, citibilă în muzeul cu parter și etaj de lîngă intrare, pe panourile împrăștiate printre bolovani, hărți, bucăți de capitel și de statui. E recomandat să vezi muzeul înainte de a urca dîmbul spre platoul pe care a fost cîndva orașul, ca să fii cît de cît informat pe timpul plimbării printr-un cimitir de ruine năpădite de bălării care, odată, au fost forum, capitol, templu, arc de triumf, bazilică, băi. Singurele lucruri care nu-s din piatră sînt mozaicurile podelelor unor rămășițe de locuințe și replica instalației din lemn a morii de ulei de măsline, una dintre puținele construcții cu ziduri întregi: o presă de zdrobit măslinele și un ciubăr de colectare a uleiului în amfore. Cam așa arată acum orașul ai cărui singuri cetățeni sînt o familie de berze care și-a făcut cuib pe vîrful unei coloane.
Destinul antic al Volubilisului de a fi împrăștiat în cele patru zări continuă, din păcate, și astăzi: localnicii vînd fragmente de piatră cu inscripții latine din cel mai important sit arheologic roman al Marocului și al nordului Africii, pe marginea drumului, nu departe de intrare. Măcar ai noștri, la Sarmizegetusa, le păstrează în sat, la cotețul porcului.
P.S. La pachet cu Volubilis am primit și o scurtă vizită de poze în Moulay Idriss Zerhoun, orășelul cu case construite terasat, pe verticală, pe două dealuri apropiate. Foarte scurtă: o jumătate de oră, în care am avut timp doar să luăm la pas repejor strada-bazar principală, să dăm o tură esplanadei centrale și să aflăm că numele provine de la sultanul fondator al așezării (Moulay Idriss I, primul misionar al Islamului pe teritoriu maghrebian) și de la munții zonei, Zerhoun. Și că e considerat cel mai sfînt oraș marocan, în care, pînă în 1917, accesul non-musulmanilor era strict interzis.
(articol publicat în Cațavencii nr. 5/391 din 6 februarie 2019 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment