Acest articol conține informații pe care unii cititori le-ar putea considera tulburătoare. După o vizită la Muzeul de Istorie Militară din Chișinău, nici nu se poate altfel: orice român pleacă de aici cu o stare specială.
Inaugurat oficial pe 3 septembrie 1999, acest spațiu muzeal mai puțin cunoscut cuprinde o colecție consistentă de arme, armuri, uniforme și echipamente militare, numismatică, filatelie, medalii, documente istorice, hărți, care acoperă în timp cam toate epocile, de la preistorie și perioada daco-romană la conflictele medievale, ruso-turce sau ale secolului abia trecut (cele două războaie mondiale, războiul din Transnistria). Dacă există o vedetă a muzeului, cu siguranță aceasta este Ștefan cel Mare, războinicul cel mai venerat, figura istorică întîlnită aproape peste tot în Republica Moldova, de la bancnote și statui pînă la nume de bulevarde și instituții.
Aici chipul voievodului e vizibil chiar de la intrare, deasupra stemei cu bourul, în panoplia portretelor de domnitori înșirate cronologic, de la Burebista la Alexandru Ioan Cuza. Numele său apare, desigur, și în arborele genealogic al Mușatinilor desenat pe unul din pereții sălii, copacul cu ramuri și crengi ale descendenților dinastiei crescuți din trunchiul care, la rădăcini, îi are pe Costea/Ștefan și pe Margareta/Mușata, fiica lui Bogdan I, întemeietorul Moldovei. În această secțiune de timp, au fost adunate prin vitrine și rasteluri arme de primă generație, de la topoare la arcuri cu săgeți (lipsește doar sabia lui Ștefan, încă pradă de război în Sala Armelor a Palatului Topkapi din Istanbul), cele de pe capătul mai recent al evoluției instrumentelor morții fiind vizionabile în curtea din spatele clădirii, acolo unde au fost parcate transportoare blindate, tancuri, tunuri antiaeriene, lansatoare de rachete și alte piese de artilerie, ca la o paradă de tehnică militară în aer liber. Una inversă: nu trec ele pe lîngă tine, treci tu pe lîngă ele.
Cea mai impresionantă parte a muzeului, însă, cea la care se și referă avertismentul inițial, este expoziția permanentă desfășurată pe două niveluri, parter și subsol, care conține mărturii ale cumplitei perioade staliniste. Lîngă fototapetul Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 sau busturile lui Lenin a fost garat vagonul unui tren al suferinței din care s-au împrăștiat obiectele victimelor represiunilor și deportărilor în Siberia din perioada 28 iunie 1940 – 5 martie 1953, de la ocuparea Basarabiei de către URSS pînă la moartea generalissimului criminal. Oprimarea brutală a populației locale, în special a elitelor românești (un milion și jumătate de moldoveni se estimează că au luat calea Gulagului sovietic), e exemplificată în diorame și fotografii care descriu situația din acele timpuri nenorocite: cum opera NKVD-ul, cum au avut loc deportările, cum trăiau oamenii în lagăr (inclusiv despre cazurile de canibalism de pe vremea foametei), cum s-au creat grupuri de rezistență anticomunistă în diferite regiuni ale țării. Este expus și pistolul cu care NKVD-ul îi executa, chiar în celulele în care erau închiși, pe cei condamnați la moarte pentru vina de a nu accepta tirania. Tîlharii, violatorii, ucigașii nu primeau pedeapsa capitală, erau trimiși în Siberia sau pe front, în prima linie; cei care gîndeau și se opuneau barbariilor erau marii criminali, dușmanii poporului care și-au primit cele opt grame, după cum, cinic, se exprimau torționarii, la final, referitor la greutatea glonțului tras în ceafă.
După experiența asta muzeală, îți sună multă vreme în cap cuvintele lui Nicolae Iorga, scrise pe zidul înconjurat de pozele martirilor, unite cu sîrmă ghimpată, un mesaj, din păcate, din ce în ce mai ignorat: „Istoria își bate joc de cei care nu o cunosc, repetîndu-se“.
(articol publicat în Cațavencii nr. 35/727 din 3 septembrie 2025 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment