Sîntem la Rockstadt Extreme Fest 2026 și stăm de vorbă cu o legendă a rockului românesc: Crivăț, de la trupa Bucovina. De cînd sprijini acest proiect?
Doar de la început, pentru că am cîntat și am și lucrat inclusiv de la prima ediție din 2013. Acum e foarte mișto să ne întoarcem, mai ales că festivalul ăsta în 2013 nu că nu exista – nimeni nu îndrăznea să viseze la așa ceva. Și da, să ne întoarcem și să avem un show absolut bestial e ce trebuie, adică probabil e ca atunci cînd îți vezi copilul făcînd ceva cu adevărat fantastic. Nu e copilul meu, dar l-am legănat.
Sîntem într-un nou loc, festivalul s-a mutat, a devenit mai mare… Că tot vorbeai despre copii: e un copil care a crescut acum, a ajuns, poate, un adolescent și își propune foarte multe chestii. Cum vezi tu această trecere de la Rîșnov, de la un spațiu mai mic, de la un festival pentru niște oameni foarte apropiați barului Rockstadt din Brașov – pentru că de acolo a plecat totul -, și care a crescut în timp să devină ceea ce este astăzi?
Din punctul meu de vedere, drumul este firesc. Acum o să fie întotdeauna cîrcotași care or să spună: „Băi, dar nu mai e ce era pe vremuri!”. Băi, pe vremuri, eram 3.000, da?
La primele ediții cred că au fost vreo 2.000 de spectatori, după aprecierea mea.
Acum sîntem 20.000, plus încă 2.000 care lucrează în producție. M-am întîlnit luni seara cu un prieten de-al meu din Germania care mi-a zis: „În afară de faptul că dimensiunea diferă, ce e aici e on par cu festivalurile mari din afară.”. Ce compliment mai bun poți să ai?
Am stat de vorbă zilele astea cu oameni veniți din toată lumea pentru Rockstadt Extreme Fest și chiar i-am rugat să facă o comparație cu festivaluri de metal la care au fost și au spus: Da, este un pic mai mic, dar este într-adevăr ce trebuie să fie. Și ceva în plus, că nu e pe un cîmp, undeva, într-o zonă care e departe de orice.
Din experiența de la toate festivalurile la care am fost, estimez că undeva la 40.000, hai să zicem 50.000, e mărimea ideală. Cînd ai trecut de 50.000 de oameni, totul devine prea mare. Adică ăștia care au fost la Wacken sau la Hellfest sau la Graspop, în mod cert, or să fie în asentimentul meu: „Băi, e prea mare!”. În sensul că vii pentru toate trupele și vezi 10%? Îți zici: „Aaa, cîntă Napalm Death la 1,5 km”.
Exact. Aici sînt toate apropiate și cred că nu s-a disipat senzația aia de comunitate, pentru că totuși sîntem împreună.
Ce era absolut fantastic la Rîșnov era faptul că se cînta într-o vale împădurită. Aici e diferit. Deși îmi plac pădurile, aici e mult, mult mai bine. Practic, trecem la un nivel următor și lucrurile funcționează foarte OK. Scopul e ca fiecare să-și găsească un locușor în festivalul ăsta. Nu e pentru toți. Ăsta e adevărul. Eu sînt mai așa, mai din topor. Ăsta e adevărul: Da, nu e pentru toți. Multă lume s-a plîns: „Băi, dar o să fie în soare!”. Cine a mers la Wacken știe ce înseamnă soare. Trecem peste chestia asta, că românilor le place să se plîngă. Ce se întîmplă aici e cum trebuie. Eu de la prima ediție am fost și în spate, și pe scenă, și în public. E foarte bine ce se întîmplă aici, indiferent de micile chestii.
Da, să ne amintim de anul trecut, cînd am fost 15.000 și, efectiv, nu te mai puteai mișca.
Da, toată lumea cu care am discutat zilele astea își aducea aminte de concertul Gojira. Și au zis: „Băi, nu puteai respira, nu puteai să te întinzi!”. Păi, da, de asta e nevoie să fie un spațiu mai mare.
Da, și cei care spun că ar trebui să fie mai mic și să fie ce a fost odată, nu realizează faptul că, dacă ar fi să facem o comparație, e ca un copil care este foarte drăgălaș cînd are 4, 5, 6, 7 ani, dar el crește. Crește și are alte aspirații, alte dorințe…
Alte nevoi, în primul rînd.
Exact, și în felul acesta a trebuit să treacă, exact cum spuneai, la nivelul următor.
Așa funcționează chestiile la care ne uităm peste gard la vecini. Sîntem aici într-o zonă de producție imensă. Știu cum s-a construit spațiul ăsta. Șoferii de tir au venit și au zis: „Băi, mă simt ca pe asfalt, absolut beton”. Așa e treaba, lucrurile trebuie să crească, deși, cum am zis, pînă la un anumit nivel. Aici încap 50.000 de oameni, mi-ar plăcea să văd Rockstadt un festival de 50.000 de oameni. Se va întîmpla, indiferent dacă unora dintre voi nu vă convine lucrul ăsta, se va întîmpla. Echipa crește, oamenii se specializează, trupele sînt mulțumite. Cred că în prima seară aici erau zece nightlinere. Da, merge. În momentul în care de la un tir la nightliner ai timp să spui patru bancuri, înseamnă că zona de producție e organizată cum trebuie. Nu mai sînt camioane rămase în glod, toată lumea e veselă. Ăsta a fost un salt foarte mare: de la producția de la Rîșnov față de ce e acum, cred că sînt două clase peste. Da, sînt probleme, se învață și se rezolvă. Pentru că premisele sînt foarte bune.
În acești ani ai avut ocazia să intri în contact cu foarte mulți artiști care au venit să cînte la Rockstadt Extreme Fest. Zi-ne ce ți-a rămas din toată experiența de festival, din backstage, pentru că oamenii din public văd doar fața, ce se întîmplă pe scenă.
Chiar azi vorbeam cu niște colegi că e o barieră invizibilă, la marginea scenei. Ce se vede din public e una, partea de producție e practic pandemonium. Întotdeauna sînt probleme, întotdeauna e de rezolvat ceva – dar așa funcționează lucrurile, asta e, de fapt, normalitatea. Nimeni nu-i perfect. Trupa care urcă și dă de pe scenă un show perfect are în spate o basculantă de oameni care au muncit la treaba asta: cei care se ocupă de cabine, de backstage, șoferii, partea de producție, partea de backline. Astea nu se văd, pentru că pe față se vede doar produsul finit, care cîteodată nu e la nivelul la care se așteaptă lumea. Asta înseamnă muzică live. Dacă vrei perfecțiune, te duci acasă, pui un vinil, pui un CD, dai drumul la un Tidal sau orice și… Băi, acolo e perfecțiunea, e rezultatul muncii oamenilor care au stat și au muncit acolo o lună, două, trei, să facă un album. Aici e altceva, aici e viață.
Despre trupe, e o întrebare foarte grea, pentru că am avut experiențe care sînt polar opuse. Noi produsesem, de exemplu, primul show Moonsorrow la Rock’N’Iași 2007. M-am revăzut cu ei, nu mai știu cît era, 2016, 2015, ceva în genul ăsta. La ei era deja un alt nivel. Cu oamenii de la Amorphis, cu Esa – știu, mă rog, nu sîntem prieteni – e un soi de hey/bye, dar ne-am tot întîlnit pe la concerte. La fel, Amorphis aseară au fost absolut impecabili. Napalm Death, prima dată la Rîșnov – Shane, săracul, era… Eu nu credeam că se poate cînta în asemenea hal de beat. Cînd a urcat pe scenă, a dat de două ori în bass, go! Show-ul a mers impecabil. Eu încerc să nu privesc lucrurile în termeni de bun sau rău. E live.
E o experiență, e viață.
Fiecare vine cu oboseala lui, cu toate prostiile pe care le are în minte, cu problemele de acasă. Oamenii ăștia sînt pe drumuri de săptămîni, la fel și noi, cu Bucovina, ne-am tot învîrtit. Da, e complicat. E foarte comod să judeci așa, la prima vedere, dar ăsta e live-ul. Dacă te-ai bucurat de o piesă a unei trupe despre care ai zis „Băi, hai să vedem”, eu zic că ești un om cîștigat. Eu de asta vin la festival. Cînt, nu cînt, lucrez sau nu, eu am deja bilet la anu’. Și pentru anul ăsta îmi cumpărasem bilet, pînă cînd am primit invitația să cîntăm. Îmi place lucrul ăsta, vreau să-l susțin, de asta vin aici și înțeleg tot ce e în bula asta absolut dementă, de la haosul din producție pînă la ce se întîmplă pe scenă, și la urma urmei contează bucuria publicului. Și aseară, cînd am văzut atît de multă lume, erau dincolo de cort… M-am întîlnit cu un prieten de-al meu care fusese la show și mi-a zis: „Băi, erau în spatele cortului oameni care nu strigau pentru concert, ei cîntau în timp ce auzeau piesele”. De fapt, cred că despre asta e vorba.
Nu se poate să nu te întreb și despre Bucovina, să ne dai niște chestii de viitor apropiat. Ce planuri aveți?
Sper să facem un videoclip, anul ăsta, care va fi un fel de preambul al albumului. La anul vom scoate album. Mi-am dat seama că n-are rost să ne încăpățînăm să scoatem albumul în decembrie, o să încercăm să-l scoatem mai devreme în an ca să avem timp să prindem și festivaluri și alte show-uri de genul ăsta. Ne căutăm în continuare un tour manager pentru exterior. Acum doi ani am rămas orfani, după ultimul turneu european mare pe care l-am făcut. Am învățat într-o lună mai mult decît am învățat în 7-8 ani. Toată lumea zice că „Băi, ce fain e să mergi așa”… Nu, cînd ești headliner de turneu, deodată ai niște responsabilități de care nu știai și, na, la urma urmei, vorba aia, pe autocar, între ghilimele, scrie numele tău.
Lucrăm la un album nou. Au trecut 26 de ani deja, am învățat o droaie de lucruri și da, albumul nou o să sune foarte bine. O să fie ușor, un pic, o leacă mai mult black metal decît de obicei, dar o să fie la fel de recognoscibil. În momentul în care îl terminăm de înregistrat și dau play la demo și zic: „Băi, eu cred că toată lumea care o să dea play la demo-ul ăsta, o să zică: «Ah, da, stai, asta cred că e Bucovina»”, da, e mission accomplished, e bun. Dar cam asta e, ar trebui anul ăsta să scoatem primul single, care pregătește albumul, și la anul, undeva pînă în vară, să-l scoatem.
Lucrăm și să ne întoarcem la touring în Europa și, bineînțeles, la, nu știu dacă pot să-i spun noua noastră iubire, că e de acum zece ani, să mergem înapoi în America de Sud, pentru că acolo e altă lume, altă treabă. De data asta vrem să facem America de Sud din Columbia pînă în Argentina și cred că o să o facem. E foarte greu, e un proiect foarte ambițios, mai ales pentru o trupă independentă în România. E greu să faci lucrul ăsta, dar, vorba aia, o viață are omul… De asta le recomand și tuturor celor care stau așa pe muchie: „Băi, să merg la Rockstadt, să nu merg?”. Mai lăsați prostiile: veniți la Rockstadt! E cel mai mare și mai mișto festival de metal din România. Acuma cîntă Evergrey, apropo.
OK, mulțumesc mult și să ne vedem la anul tot aici, să povestim.
Cel mai probabil, da.
(articol publicat în Cațavencii nr. 31/774 din 5 august 2026 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment