E foarte posibil ca şi lui Thomas Mann să-i fi plăcut în Ciucaş. Ar fi lăsat maşina (mă rog, trăsura) în Cheia, s-ar fi înhămat la rucsac şi ar fi purces, pe marcaj bandă galbenă, să taie serpentinele drumului ce duce la cabanele de la cota 1.300, baza de unde încep traseele spre vîrfurile Ciucaşului.

Muntele Roşu sacs! Silva rulz!

Pe partea stîngă a drumului cu troiene pe margine, puteţi observa ciupercăria de clădiri cu acoperişuri roşii şi discotecă – Cabana Muntele Roşu, dedicaţie specială pentru cei care au venit la munte să danseze. Cu ursul. Două sute de metri mai încolo, la capătul drumului, pe partea dreaptă cum te uiţi la Staţia Seismică (da, clădirea aia din buza pădurii care domină zona), recomandarea emisiunii pentru munţomanii ajunşi aici. Cabana Silva: căsuţe cochete din lemn încălzite la radiator electric (65 lei căsuţa cu două paturi), grupuri sanitare cu apă curentă şi săpun lichid, cabanier superamabil (Vă salut, dom’ Sorin!). Ceai – 2 lei, bere la doză – 4 lei, vin fiert – 5 lei, ciorbă de văcuţă – 6 lei, piept de pui cu garnitură – 14 lei.

Bagi o supă fierbinte de încălzire. Două sandvişuri cu carne presată, o cană cu vin, cîteva piese la chitară înainte de somnic. Nu mai multe, că a doua zi dis-de-morning intri în traseu.

Ciucaş. 1.954 metri altitudine, nu 4,5% alcool

Calci gîfîind pe urmele lăsate în zăpada pînă la genunchi de toţi cei care au plecat înaintea ta spre vîrf (dacă n-ai bocanci adevăraţi, parazăpezi şi beţe de trekking, eşti fiul zăpezii). După ce ai trecut de cadavrul fostei cabane Ciucaş, saluţi respectuos Babele La Sfat şi, cu un ultim efort, urci vîrful să-ţi primeşti răsplata. Eşti pata vie din albul de mare îngheţată al platoului alpin. Dacă mai e timp, energie rămasă şi vreme bună, poţi trece spre culmea Gropşoarele şi să urci Zăganul. Dacă nu, nu.

La întoarcere, traseul se aglomerează brusc: două autocare de puşti de liceu (vreo sută de oameni) tropăie în şir indian spre poza de grup de pe Ciucaş. Unde vor avea o surpriză: pe vîrf încap maximum 8 oameni unul lîngă altul.

Duminică e de plecat cît mai repede. În faţa cabanei Muntele Roşu se deschide bîlci. Grătare descărcate din dube, copii pe ATV-uri, artizanat de marginea drumului, cohorte de maşini cu iubitori ai muntelui pe roţi.

Cheia succesului: pensiune la stradă

Ai coborît deja în Cheia şi te opreşti niţel. Cît să pui rucsacul în maşină şi să bei o bere pe o terasă la bulevardul-uliţă mărginit de pensiuni şi case de vacanţă. Asta e, cheienii n-au încotro: turismul e singura pîine de mîncat aici.

Pardon, au încotro: Centrul de Comunicaţii Spaţiale Cheia. Sună într-un mare fel; te-ai aştepta să fie un Cape Canaveral românesc care trimite oameni pe Lună. Cheia, we have a problem: deocamdată, antenele de 30 de metri diametru dau doar net, voce şi TV la toată ţara.

Lîngă parcare, o alimentară în aer liber. Tarabe cu cîrnaţi, caşcaval, palincă, descărcate din portbagajele trase lîngă măsuţă. În drum spre maşină, surprinzi replica unui comersant către colegul de alături, dezamăgit de lipsa clienţilor: Hai, bă, să plecăm acasă că azi am mîncat destul!

(articol publicat în Academia Cațavencu nr. 13/952 din 31 martie 2010)