De la prima zăpadă pînă aproape de Ziua Păcălelilor, la vreo douăzeci de kilometri de Miercurea Ciuc, în Harghita-Băi, cartierul ciucanilor care vor să calce pe dîrele trasate ferm de alde Zoltán Kelemen sau Éva Tófalvi (patinator, respectiv, biatlonistă, local/ă de mare succes, pentru cine nu urmărește știrile sportive), se desfășoară aproape non-stop un fel de Jocuri Olimpice de iarnă, faza pe județ, cu finale în fiecare week-end.
Ministațiunea asta montană – mai exact, sătucul de case de vacanță, vile, pensiuni mansardate, căbănuțe cochete construit într-un luminiș de pădure, la peste 1.300 m altitudine – care, vara, așteaptă (cam degeaba) clienți la adventure park-ul cu trasee de frînghie între copaci, izvoarele de apă minerală și mofetele sale, de prin decembrie, se animă brusc cu turiști veniți, în marea lor majoritate, din localitățile limitrofe, în mașini care abia găsesc un loc de parcare. Cupluri pe schiuri și grupuri de puști cu plăci de snowboard la spinare slalomează între cele patru-cinci pîrtii de lungimi și dificultăți diferite, făcînd opriri mai scurte sau mai lungi pe la punctele intermediare, căsuțele din lemn ale întreprinzătorilor cu ofertă foarte diversă (de la pulovere, căciuli, șosete, fulare, mănuși de lînă, pentru cei care au plecat de acasă mai dezbrăcați, și clăpari, bețe, schiuri, săniuțe, pentru cei încă incomplet echipați să intre pe pîrtie, la gogoși, clătite, porumb fiert sau kürtös kalács, pentru pofticioșii amatori de o gustare mobilă, on the go) sau restaurantele cu meniuri afișate la intrare. Cel al cabanei Hargita, de lîngă plecarea pîrtiei centrale, Csipike, e foarte frecventat de schiorii care au ratat startul: mesele rustice din lemn sînt tot timpul ocupate cu oameni în combinezoane și bocanci aflați în pauza de cafea, ciorbă sau vin fiert.
Atmosfera efervescentă de pe și de pe lîngă pîrtii, se pierde ușor, ceva mai încolo, la patinoar, unde, în lipsa hocheiștilor care, nemaigăsind pucul, își cară crose peste căști la fiecare cîteva minute, o masă diversă de patinatori alunecă liniștită pe gheață, sincron (sau, mai degrabă, nu) cu muzica din boxe. Dar se regăsește, peste drum, în hărmălaia copiilor, călăreți ai “gogoașei de zăpadă“ de la snowtubbing (o instalație la care o cameră de cauciuc bine umflată se întîlnește alternativ cînd cu o pistă de bob, cînd cu o rampă de tractare din vale) sau mici oameni de zăpadă pe placă, rostogoliți pe derdelușul haldei de steril a fostei exploatări miniere de caolin – niște clădiri lugubre, abandonate de multă vreme la intrarea în stațiune, pe partea dreaptă, chiar în capătul autobuzului 7 (Gara Miercurea Ciuc – Harghita-Băi). Care e mai mereu plin, la plecare, cu sportivi triști pentru că și-au încheiat programul. Sau veseli, supraîncălziți de o palincă în plus.
(articol publicat în Cațavencii nr. 49/178 din 10 decembrie 2014)
Be the first to comment