Prima seară în Niș, prima cină autentic sîrbească. În Nislijska Mehana, Cîrciuma Nișană cu ghivece de flori atîrnate deasupra capului la intrarea principală, costume populare pe pereți, rakija în pahare și mîncare cu specific local pe platourile venite de la bucătărie. Tot felul de cărnuri la grătar, între care vedete sînt cevapcici, micii sîrbilor (mai subțiri și mai uscați decît cei mioritici), plus roșii condimentate în ulei de măsline, ardei capia copți și alte salate apetisante. Din partea de meniu a băuturilor, opțiunea strict personală, vinul alb demisec tamjanika de la Crama Aleksic, un fel de tămîioasă de pe la noi, la fel de parfumată, dar nu atît de dulce, s-a încadrat perfect în peisaj. Și în cel gastronomic, și în cel audio ambiant: muzicanții staționați vreme îndelungată lîngă masa noastră (trimiși, cu siguranță, de patronul informat că printre clienți are și niște oaspeți invitați de ministerul lor de Turism) au furnizat din două chitare, acordeon și restul voci un fundal folcloric sonor suficient de tare cît să acopere scîrțîitul tacîmurilor pe porțelan, dar suficient de încet ca să ne putem auzi și fără să urlăm unul la altul. Singura chestie neplăcută e că sîrbii fumează în interior ca turcii, suprasolicitînd ventilația depășită oricum de situație, dar, cu excepția mea (care-am înghițit destul fum, în trecut, prin cluburile rock bucureștene, ca să mai tolerez țigara în forma ei gazoasă), nimeni n-a părut deranjat.
A doua seară culinar-muzicală din Niș s-a consumat într-o altă cîrciumă tradițională locală. Chiar în centru, pe o străduță cu terase, cafenele și restaurante, dar fără locuri de parcare. La Kafana Meze, unde, după ce-a trecut prin gangul cu ziduri aparent medievale, lumea petrece pe la mese, și la parter, și la etajul cu balustrade din fier forjat, într-o atmosferă de han cu pereți din lemne crăpate, gata de pus pe foc, sau pavoazați cu desene naive, în stilul timpului sugerat de restul decorului. Înainte de a ataca aperitivele, o mică explicație lingvistic-bucătărească: meze sînt antreurile sîrbilor – cam ceea ce numesc spaniolii tapas –, care aici reprezintă o moștenire culinară a vremurilor ocupației otomane: niște gustărele diverse, calde sau reci, servite neapărat cu un țoi de rakija alături. Noi am avut rezervată masa lungă de lîngă peretele de pe care zîmbeau niște țărani mulțumiți și o vacă fericită. Probabil, pentru că se mîndreau cu produsele lor din care ni se serviseră, cu farfurii și șervețele personalizate, turte calde, uștipci, un fel de gogoși cu umplutură diversă, brînzeturi pe platou din lemn, frigărui și alte bucăți de carne gătită după rețeta personală a chef-ului sectorului oale și tigăi. Una inspirată, care a avut un succes general: pe la celelalte mese, familii cu copii și-au savurat cina pînă tîrziu în noapte, mult după ora de culcare a celor mici.
Deși nu e în oraș, ci în satul apropiat Jelașnița, la vreo zece kilometri de Niș, merită menționat și etno-restaurantul Brka (în traducere, La Mustață). După toate eforturile montane făcute în dimineața aia, în canionul de la marginea satului, prînzul tradițional de la terasa rustică de dincolo de poarta din lemn masivă, din curtea cu fîntînă stilizată, roți de căruță pe post de candelabre și perete din piatră naturală pe care curge apa unui pîrîiaș liniștit, a fost un adevărat festin. O miniexpoziție culinară din care-am ciugulit fiecare pe măsura poftelor: și de prin farfuriile cu ardei umpluți sau sarma, varianta locală de sarmale în frunză de viță-de-vie doar cu orez, fără carne, și din plăcinta cu brînză în spirală fierbinte, și din bolurile cu kajmak, un fel de smîntînă proaspătă, garnitură nelipsită de la orice fel de mîncare, și de prin tocănițele cu sos gros ale vaselor de lut care le păstrează calde mult timp după ce-au fost puse pe masă.
Am mîncat în diferite locuri în Serbia și peste tot m-am ridicat de pe scaun sătul și cu papilele satisfăcute. Cam tot ce gătesc vecinii noștri de la vest de Dunăre are gust. Și nu știu dacă ingredientul secret e doar Vegeta, praful de condimente iugoslav pe care-l folosea pe vremea ailaltă și bunica.
(articol publicat în Cațavencii nr. 30/672 din 31 iulie 2024 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment