A doua noapte a week-end-ului cracovian am decis s-o dorm în altă parte. Revenit pe seară în oraș după o zi la Auschwitz-Birkenau, nu m-am mai întors în scîrțîitorul Boby și anesteziatul său cartier periferic, ci am luat-o la pas din autogară către Kaktus, un hostel la care ajungi traversînd Vltava și piața cu scaune monument al evreilor uciși aici (în întunecata zi de 22 decembrie 1942) din care se desprinde și strada fabricii lui Oskar Schindler (da, acel Schindler).
Locul: Ales de pe lista hostel-urilor relativ centrale, Kaktus îți face cu ochiul prin ferestrele fațadei galben-bostan de deasupra gardului din zid gros în care s-au spart două găuri închise cu porți din tablă, una mare, pentru mașini, alta mică, pentru oameni. După ce ți se răspunde la buzz-ul interfonului cu clinchetul zăvorului automat, urci scara exterioară cu balustradă metalică pînă pe balconul-terasă de la etajul clădirii vechi, care, renovat recent, arată foarte bine, și intri într-o sufragerie văruită colorat și mobilată Ikea style. Dacă de după tejgheaua recepției-bar te privește ușor sictirit un puștiulache blond care vorbește puțin, repede și neinteligibil, înseamnă c-ai dat ca și mine peste același tip cam arogant și necomunicativ, posesor al unei engleze stricate din fabrică, adică din școala pe care nu pare c-a terminat-o încă.
Dotările: Camera 6 din capătul holului surprinde prin dimensiuni, dar mai ales prin uriașul spațiu rămas neocupat, cumva neobișnuit pentru un dormitor de hostel pe care proprietarul e tentat să-l umple repede cu paturi: pe lungime, lîngă perete, nu numai c-au încăput toate cele trei bunk-bed-uri, unul în prelungirea celuilalt, dar lîngă ele a avut loc și rastelul dulapurilor de încuiat obiecte valoroase. Dacă muți nițel cele două măsuțe rotunde, ai loc să joci și-un tenis cu piciorul.
Oamenii: În această minisală de sport cu paturi m-am nimerit coleg cu doi studenți din Varșovia, Gabriel și Krista, un brazilian și o polonă vizitatori ai orașului. Și, ceva mai tîrziu, cu Io (Yo?), dacă i-am înțeles bine numele cînd s-a prezentat, japonezul cazat deasupra mea, care, în drum spre Budapesta, se oprise la Cracovia pentru un concert Hans Zimmer. Omul era sincer impresionat de DJ-ii români. Okeey, aici m-a prins, nu cunoșteam (și încă nu cunosc) nici unul, deci discuția noastră s-ar fi încheiat natural la mine, dacă, ca să nu par complet pe dinafară, nu i-aș fi zis și eu de Untold, Neversea & co. S-a încheiat la el: n-auzise de nici unul.
Ambianța: Mai bine: oboseala drumurilor de martie vîntos și ploios și ororile lagărelor naziste cu care mă încărcasem toată ziua trebuiau tratate cu un somn izbăvitor.
(articol publicat în Cațavencii nr. 25/462 din 24 iunie 2020)
Be the first to comment