Recentele revolte sociale din capitala Suediei au updatat sindromul Stockholm: victima e, mai nou, șomerul imigrant din lumea a treia care insistă să fie răpit de statul suedez. Nu e (deocamdată) cazul nostru.
Am crezut că Bucureștiul are cel mai nebun trafic auto european (comparabil, poate, doar cu cel asiatic), pînă cînd am intrat în Stockholm: tuneluri, poduri, autostrăzi suspendate supraaglomerate – prin stînga te depășește un tren, din față, pe banda ta, vine feribotul. De fapt, zece metri mai în dreapta șoselei, dar la cît de mare e, ai senzația că a ieșit din apă și a luat-o razna pe asfalt.
Scăpăm de viermuiala asta continuă traversînd orașul pe centura subterană, o rețea de pasaje interminabile cu intersecții prin care te pierzi, GPS-ul fiind, bineînțeles, mort și îngropat (își poate lua coordonate, eventual, doar avînd ca reper centrul Pămîntului). Ieșit pe partea cealaltă, n-ai unde să oprești: locurile de parcare sînt puține, scumpe și gata ocupate. Așa că, renunțînd momentan să vizităm orașul, o ținem întins spre Järfälla, suburbia din nordul Stockholm-ului în care locuiește gazda noastră pentru două zile.
Dacă ai răbdare să-i asculți povestea, uruguayanul Emiliano (asistent la o școală specială, fiu de poet cu cărți publicate, ultras Peñarol Montevideo și cinefil împătimit) pare un personaj de roman sud-american. Sau, mai exact, de film, ieșit de prin vrafurile de DVD-uri și VHS-uri de care te împiedici din hol pînă-n baie: după ce toată seara stă lipit de ecran (mănîncă, vorbește la telefon și adoarme în fața televizorului), în timpul zilei, cînd e la slujbă, ai senzația că a intrat la loc în carcasa discului sau casetei. În rest, băiat valabil. Ne-a dat cheile de la casă, nu vorbește decît cînd e întrebat, bea tot ce îi torni în pahar, iar amabilii săi vecini au lăsat ușa deschisă la net prin wireless-urile lor neparolate. Tack, mina herrar!
Ne întoarcem spre centru cu trenul, ștampilînd cupoane, ca pensionarii. Sînt valabile doar 60 de minute, pe zone și pe paliere orare – ziua mai ieftin, seara mai scump –, și e aproape imposibil să nu te încurci în ele (pentru vreo 15 km / șase stații, noi, trei oameni, am consumat, dus-întors, 16 cupoane de 10 coroane și două de 20, adică 200 SEK, puțin peste 23 de euro, dar, pentru că nu ne-a controlat nimeni, nu-s foarte sigur că am calculat corect).
Ieșiți din gară cu harta orașului în mînă, ajungem mai întîi în Sergels Torg, Centrul Nou, trecînd pe lîngă celebrele Hötorget (cinci blocuri de 18 etaje construite prin anii ’50) și sensul giratoriu cu arteziene care stropesc un obelisc cu nume poetic: Kristall – vertikal accent i glas och stål (Kristall – accent vertical în sticlă și oțel). Abia acum, privind de sus, de pe pasarela pietonală de deasupra bulevardului, avem imaginea de ansamblu a furnicarului auto din care am făcut și noi parte, amendat pentru descurajare cu o taxă de trafic în zona centrală. Fără prea mare efect, însă, după cum se vede.
(va urma)
(articol publicat în Cațavencii nr. 22/100 din 5 iunie 2013 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment