Turul bisericilor fortificate transilvănene de pe lista UNESCO început la Biertan, a trecut prin Saschiz și ajunge săptămîna asta în județul Brașov, la Viscri, celebrul sat săsesc promovat turistic la scară mondială de fostul prinț Charles, care, de cînd a devenit rege, nu prea mai are timp de vacanțe prin locuri exotice. A fost suficient însă să fie pozat o singură dată aici, în căruță, acum vreo cinșpe-douăzeci de ani, ca întreaga comunitate locală să beneficieze și astăzi de brand-ul turistic creat de monarhul britanic. O imagine idilică în natură virgină care atrage în continuare vizitatori, la cazări de pensiune autentic rurală, prînzuri tradiționale bio și suveniruri lucrate manual scumpe și foarte scumpe.
Odată coborît din mașina lăsată în parcarea de la marginea satului, din ulița desprinsă chiar în fața școlii din bulevardul central, o pietonală pietruită, special lăsată neasfaltată pentru a păstra ambianța medievală (restricție a statutului de sit UNESCO, lucrările edilitare fiind concentrate doar pe restaurare și conservare), dacă n-ai fost deturnat cumva din drum de vreo gospodărie care vinde palincă în anunțul de pe poartă, o să intri și în curtea exterioară a cetății țărănești. Pe ușa cu două canaturi încastrată în gardul de zid al ansamblului bisericii evanghelice fortificate cu bastioane de apărare și turnuri de observație. Ca să urci colina în pantă dulce spre biserica – mai întîi, romano-catolică, ulterior, după reforma protestantă, luterană – care domină peisajul încă din timpurile în care străinii nu veneau în sat să se roage, ci să dea poruncă de supunere, și erau primiți de pe metereze cu pîine și sare. Pîine mucegăită și sare în ochi.
Conform unor cercetări arheologice din anii ’70, construcția actuală are în miezul ei părți ale unei mici bazilici de început de secol XII (anii 1100-1120), deci cu mai bine de o jumătate de secol mai înainte de stabilirea aici a comunității saxone, încă de pe vremea secuilor aduși în Transilvania pentru a păzi granița estică a Regatului Ungariei. Pe la 1185, coloniștii saxoni preiau de la secuii strămutați și mai la est, la frontiera naturală a Carpaților, sarcina defensivă a zonei, cu tot cu lăcașul lor de cult care a dat și numele în germană al așezării: Deutschweißkirch. Biserica Albă Germană – într-un singur cuvînt, Viscri.
Interiorul simplu, auster, are ca dotări remarcabile orga instalată în 1817 de meșterul transilvănean Johann Thoiss și cristelnița din piatră practicată într-un capitel romanic de pe fragmentul de coloană al capelei secuiești inițiale, cel mai vechi artefact al bisericii. Mobilierul original, vechi de vreo trei-patru sute de ani, include stranele din stejar pictate în stil săsesc (în principal, cu motive florale în nuanțe de maro și verde închis) și băncile pe care asistă la slujbă, duminica, enoriașii. Singura cu spătar e prima din stînga, cum te uiți înspre altar, rezervată elitei feminine a comunității, preoteasa și învățătoarea; celelalte viscriene (viscriane?) stau înghesuite pe băncile fără spătar, ca să aibă spațiu pentru rochiile lor înfoiate, îmbrăcate doar în zi de sărbătoare.
Pentru o experiență locală completă e recomandat să intri un pic și în mini-muzeul etnografic alăturat, în care sînt expuse costume tradiționale săsești, broderii, țesături, unelte, piese de mobilier sau de olărit folosite în viața de zi cu zi a sătenilor, lîngă standul cu cărți și vederi la fel de desuete, pentru generațiile tinere ale prezentului. Și să urci și în turn cele două-trei etaje, pe niște scări înguste, pînă pe culoarul de observație cu acces liber ochiului, în toate direcțiile, peste acoperișurile satului. De aici vezi cam ce vedea și straja trecutului: o combinație cromatică formată din cărămiziul țiglelor și verdele copacilor, aproape neschimbată de o jumătate de mileniu.
(articol publicat în Cațavencii nr. 37/679 din 18 septembrie 2024 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment