Coborînd pe Transalpina de la Rînca, o să dai la un moment dat de un indicator care te trimite la stînga, spre Peștera Muierilor (mai cunoscută sub numele de scenă de Peștera Muierii). Și, dacă n-ai altceva mai bun de făcut și te iei după el, cam într-un sfert de oră o să ajungi undeva între Novaci și Horezu, în comuna gorjeană Baia de Fier, în Oltenia de Sub Munte, la această destinație complet neplanificată, decisă ad-hoc.
Punctul terminus al traseului e o parcare mare, lipită de șosea, păzită de o clădire P+3 relativ nouă, botezată Vila Nico. Pe panoul din fața pensiunii o să citești, printre diverse generalități, și importanta informație că peștera se vizitează din oră în oră, la fix. E deja și cinci? Înseamnă că ai timp de o cafea sau de o bere, două, pe terasă la tanti Nico, pînă să te alături primului grup (minimum patru persoane, maximum 80) care intră. Sau următorului, dacă te-ai hotărît să și mănănci.
Ca să ajungi la intrarea propriu-zisă a grotei, părăsești terasa și urmezi aleea care urcă în trepte, printr-o pădurice de fagi, spre biroul de primit oaspeți și vîndut bilete (10 lei adulții, 5 lei școlarii; taxa foto – 10 lei, taxa video – 20 de lei). O platformă de lemn acoperită, stil șopron, construită pe piloni în jurul ușii peșterii, unde nu te așteaptă nimeni: ghidul, un moșulică chelios, degrabă vărsător de poante îndoielnice, o să apară, ca toate vedetele, în ultimul moment, și o să-și înceapă programul de stand-up cu explicația denumirii peșterii, care pînă acum vreo 150 de ani era un spațiu de cazare temporară pentru femeile care-și luau bătrînii și copiii și veneau să dea check-in aici, atunci cînd bărbații lor plecau să negocieze la sînge costurile returului cu diverșii turiști străini ai vremii.
Odată intrat, o să descoperi o rețea de labirinturi subterane pe patru niveluri săpată în calcarele mezozoice de rîul Galbenul. Pardon, fraza anterioară e doar pentru speologi; reformulez, pentru turiști: o să descoperi doar etajul superior, palierul vizitatorilor nespecialiști, un tunel de vreun kilometru care străbate masivul aparținător Munților Căpățînii, intrînd pe o parte a versantului și ieșind pe cealaltă. Pregătește-te de o excursie (incursie?) de vreo jumătate de oră printre stalactite, stalagmite, coloane, țurțuri, într-un interior rece (9-10° C), întunecat (prima peșteră electrificată din România e iluminată pe rînd, în ordinea vizitării) și umed („Muierile trebuie să fie ude, cînd te duci la ele”, glumă din repertoriul ghidului, de mare succes la cocalarii grupului). Pe anumite porțiuni ale galeriei, accesul dintr-o sală într-alta se face cu mersul piticului sau, dacă ai peste 1,90 m, cu mersul macacului pitic. De la Sala Altarului la Sala Guano, trecînd pe la Domul Mic, Stînca Însîngerată de oxid de fier și Sala Turcului – în care siluetele calcitice se recunosc ca mascații de sărbători, după fes (Turcul) sau după sac și glugă (Moș Crăciun) –, o să ai ocazia să vezi (sau să ți se povestească despre) fosile ale omului timpuriu locatar al peșterii în Paleolitic, fragmente ale unui craniu feminin vechi de 30.000 de ani, scheletul unui urs de cavernă (după dimensiuni, un pui suficient de neexperimentat cît să rămînă captiv cu toate oasele în țarcul unei diorame), colonia de lilieci aflată la programul de somn.
N-o să apuci să te familiarizezi prea mult cu întunericul și cu pipăitul pragurilor stîncoase cu capul, că ai și ajuns la ieșirea blocată de un grilaj încuiat cu lacăt. Trebuie așteptat gardianul cu cheia, ghidul rămas mult în urmă, dar, dacă n-ai rîs la glumele lui, probabil că o să mai rămîi ceva timp aici ca să ți le explice.
P.S. Textul ăsta urma să fie publicat în numărul precedent, apărut la chioșcuri pe 8 Martie. A fost reprogramat pentru a evita poanta grobiană cu Peștera Muierilor, chiar de Ziua Femeii.
(articol publicat în Cațavencii nr. 10/293 din 15 martie 2017 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment