I-am spus adăpost; puteam să-i spun cabană, hostel sau, împrumutînd numele localității, sălaș. Oricum i-aș fi spus, tot casa lui Mihai Bursesc, bunul samaritean din Sălașu de Sus care oferă găzduire gratis drumeților, este. De mai bine de opt ani membru activ în CouchSurfing, ambasador pentru România pe CS, Mihai e plecat de ceva vreme din țară, dar călătorii au în continuare ușa deschisă. De casă se îngrijesc acum, cînd au timp, fratele său geamăn, Mircea (care are partea sa de poveste despre decizia lui Mihai de a-și da casa la share; dacă vreți să știți motivele pentru care un om crescut într-o comunitate ultraconservatoare a dus conceptul de ospitalitate la extrem, întrebați-l pe el) și vecinul de vizavi, Alin, un om fain cu care poți discuta orice, oricît, oricînd.
Adresa: Sălașu de Sus, județul Hunedoara. Altitudine cca 800 m.
Căi de acces: DN 66 Petroșani-Hațeg. Din Ohaba de sub Piatră, ai de mers vreo șapte kilometri, via Sălașu de Jos, pe un drum cu trafic foarte redus. Casa e la ieșirea din sat, pe partea dreapta. N-ai cum s-o ratezi: pe poarta permanent deschisă scrie mare FREE SHELTER.
Dotări: Curent electric, Internet de la Alin, dușuri de la furtunul cu apă din pîrîul care traversează proprietatea. În grădină, în cele cîteva zone tip bivuac, canapele sau hamace, alternative locative la priciurile și paturile din interior.
Prețuri: Nimic nu e gratis în viață, și totuși omul ăsta găzduiește fără să ceară bani în schimb. Dacă vrei să-ți plătești cumva cazarea, poți, în funcție de abilități, să ajuți prin gospodărie, în regim WoFoS – Working for Food and Shelter (insistînd, de preferat, mai puțin pe faza cu food-ul și mai mult pe aia cu work-ul).
Ambianță: Acum două săptămîni, după un schimb de mesaje cu Mihai, m-am abătut din drumul spre Parîng pe la el pe-acasă, însoțit de prietenul Cătălin. Am ajuns miercuri seară; joi dimineață, pregătiți de plecare, acceptam invitația lui Mircea la un mic dejun copios, pe care l-am stropit cu siropul lui din muguri de brad, palinca noastră și berile birtului de peste gard. Unde ne-am și mutat, după ce s-a terminat răchia. Nu mai știu cînd s-a făcut seară și iar dimineață. Îmi amintesc vag o singură scenă: stăteam cu Alin pe sicriele pe post de băncuțe de lîngă pîrîu, ascultam My Dying Bride și gustam o țuică adusă de el de prin vecini. Am plecat sîmbătă.
(articol publicat în Cațavencii nr. 30/210 din 29 iulie 2015)
Be the first to comment