Locul: Dacă ajungi vreodată în gara din Belgrad și ai nevoie de o cazare ieftină și aproape de următorul tren din traseu (nu, nu mă refer la cușetele vreunui vagon de dormit, lăsați-mă să-mi termin ideea), nu trebuie decît să traversezi bulevardul Karadjordjeva spre clădirea aia nițel distrusă de peste drum de ieșirea din gară, să intri pe ușa de termopan orb, cu numărul 87, dintre cele două agenții de pariuri și să urci o scară cam șubredă pînă la etaj. Cel puțin asta am făcut eu, la vreo zece minute de la coborîrea din InterCity-ul Ljubljana-Belgrad, învingîndu-mi prejudecățile/temerile de a pătrunde într-un loc care seamănă aproape perfect cu casele locuite de minoritari de pe Calea Griviței, dacă știți. Și bine am făcut: chiar dacă afară-i vopsit gardul (vorba vine, fațada aia n-a mai văzut un var de pe vremea lui Tito), înăuntru nu mă aștepta leopardul, ci un hol lung (care e și un fel de cameră de zi, decorată cu afișe de filme celebre și utilată cu cîteva fotolii, două calculatoare cu acces gratis la net și un radiator electric), cu bucătărie într-un capăt și baie în celălalt, din care se intră în dormitoarele înalte, spațioase, cu paturi suprapuse.
Prețurile: Pentru unul din paturile astea am plătit doar 100 de dinari (cam 9 euro) pe noapte, un preț superOK, ținînd cont că la hostelul anterior decartasem de peste două ori și jumătate mai mult. Bine, Belgradul nu e Barcelona: chiar dacă o saltea e cam aceeași oriunde pe glob, doi metri pătrați de pat costă foarte diferit de la oraș la oraș (vezi cazul Beijing-ului, unde unii pălmași chinezi nu-și permit să locuiască decît într-o garsonieră în formă de cușcă, de dimensiunile spațiilor personale de pe vechile submarine militare).
Oamenii: Mă cazam astfel la Central Station Hostel, însoțit de colegul de compartiment Lionel, un jurnalist belgian fost corespondent de război în zonă, pe care-l invitasem să-mi fie oaspete, pentru o vizită scurtă, de-o bere, înainte de trenul lui de noapte spre Salonic. După plecarea belgianului (care mi-a mulțumit îndelung pentru bere și, mai ales, pentru șansa de a face un duș gratis), am avut surpriza să mă întîlnesc pe hol cu două timișorence aflate într-o scurtă escală a drumului spre Zagreb.
Ambianța: Seara mi-am petrecut-o însă mai mult prin camera care ținea loc de recepție. Și asta nu pentru că m-ar fi interesat în mod deosebit kilele de pliante turistice în sîrbește împrăștiate pe rafturi, ci recepționera de serviciu, Jelena, care avea ochii mari și niște picioare pînă-n gît.
(articol publicat în Cațavencii nr. 47/176 din 26 noiembrie 2014)
Be the first to comment