Autobuzul Megabus în care mă urcasem, pe la prînz, în Bristol, după ce șoferul a verificat codul primit prin e-mail – două lire dus-întors, 50 p. taxa de plată cu cardul; rezervare făcută cu vreo lună în avans –, m-a lăsat, vreo oră mai tîrziu, în stația de peste drum de Primărie, la cîteva sute de metri de zidurile Cardiff Castle.
Tocmai descălecasem în Caerdydd (numele galez; de remarcat că, exact ca pe la noi, în HarCov, e plin de plăcuțe bilingve prin tot orașul), capitala Țării Galilor crescută, încă de pe la începuturile secolului al XIX-lea, pe comerțul cu cărbune, în jurul unei Burse care stabilea prețul mangalului pentru tot regatul și al unui port din care plecau vasele încărcate spre forjele și cazanele cu aburi de pe tot cuprinsul imperiului. Pînă în perioada postbelică, cînd biznisul cu cărbune a dat faliment și Cardiff-ul a fost nevoit să se recalifice dintr-un oraș industrial, într-unul comercial, financiar, cultural și sportiv.
Orice sightseeing al peisajului urban regenerat în ultimele decenii cu clădiri moderne multietajate începe, desigur, cu arhitectura medievală a Castelului și continuă pe sub arcadele victoriene și eduardiene ale pasajelor dintre pietonalele de shopping centrale The Hayes, Queen Street și St. Mary Street. Nu atît prin buticurile de firmă găsibile prin mai toate orașele europene, cît prin, să zicem, Spillers Records, cel mai vechi magazin de discuri din lume, sau Cardiff Market, piața acoperită în care așteaptă să fie achiziționate o mulțime de chilipiruri. Atenție, cînd traversezi bulevardul, tot în dreapta trebuie să te uiți, ca peste tot în UK, ca să nu te calce cumva celebrul autobuz londonez cu etaj special închiriat pentru nuntașii căsătoriei lui Ryan cu Martin.
Dacă te ții, ca și cîrdul de lebede rezidente, de rîul Taff, care traversează parcurile Sophia Gardens și Bute Park de lîngă Cardiff Castle, trece prin dreapta Millennium Stadium (stadionul nou, cel pe care se dispută Turneul celor Șase Națiuni la rugby, nu cel pe care Hagi și ai lui s-au calificat, în ’93, la Mondialul american) și se varsă în Cardiff Bay, o să ajungi în port, în Mermaid Quay. Fostul port, azi, complet remodelat turistic: zona mizerabilă permanent acoperită cu praf de cărbune a dispărut lăsînd locul unei esplanade de clădiri futuriste la o marina elegantă, numai clădirea cărămizie Pier Building a căpităniei portului mai amintind oarecum de vechile docuri.
Cea mai interesantă parte a sightseeing-ului va fi descoperită doar de turiștii dispuși să dea o tură golfului, pe cei aproximativ zece kilometri de trotuar/pistă pentru joggeri/bicicliști de pe faleza barajului care închide Cardiff Bay (cei deja obosiți pot lua un Aquabus – 4 lire). Construit la sfîrșitul anilor ’90 (1990), barajul a creat un lac artificial separat de apa mării care, în afara ecluzei, la reflux, e o mlaștină imensă. O idee de cum arăta portul înainte poți să-ți faci în Penarth, orășelul-stațiune de coastă la Bristol Channel suburbie a Cardiff-ului: debarcaderul care părăsește faleza ca să se avînte zeci de metri în larg are pilonii adînc scufundați în mîl.
Eu am ales să parcurg turul ăsta și bine am făcut. Cum mergeam așa la pas și mă bucuram împreună cu ceilalți pietoni de o promenadă de sîmbătă de noiembrie rece, dar însorită, pe marginea lacului brăzdat de șalupe și iahturi, am avut surpriza să descopăr un memorial al echipei căpitanului Robert Scott, my childhood hero (cum i-am mărturisit localnicului cu care am intrat întîmplător în vorbă). Pe panourile amplasate pe marginea apei e explicată în detaliu tragica aventură a britanicilor plecați de aici, în 1910, cu vasul cu aburi Terra Nova, în expediția antartică de descoperire a Polului Sud pe care mi-o amintesc de parcă aș fi citit-o ieri în cartea Povestiri despre cutezători, nu acum niște zeci de ani, în gimnaziu.
Foarte pe scurt, pentru cine nu cunoaște povestea: Scott și patru dintre oamenii săi, Wilson, Bowers, Oates, Evans, ating, pe jos și cu mari eforturi, Polul, dar descoperă, dezamăgiți, steagul norvegian al lui Roald Amundsen, ajuns acolo, pe sănii trase de cîini, cu vreo lună înaintea lor. Pe drumul de întoarcere la vas, pe o vreme crîncenă, cu viscol aproape continuu, degerați și epuizați, mor înghețați, pe rînd – ultimii trei (Scott, Wilson, Bowers), pe 22 martie 1912, în cort, fără combustibil și alimente, la cîțiva kilometri de cel mai apropiat depozit cu provizii. Toate aceste detalii sînt cunoscute din însemnările din jurnalul căpitanului, recuperat, opt luni mai tîrziu, de echipa de căutare a exploratorilor dispăruți.
La plecarea în expediție, impresionat de susținerea și comportamentul călduros al localnicilor, Scott a promis că primul port în care va acosta la întoarcere va fi Cardiff. N-a mai fost cazul, însă locul respectiv e marcat, pe cheu, nu departe de Căpitanie, de o statuie a unui Scott mumificat în gheață.
(articol publicat în Cațavencii nr. 4/339 din 31 ianuarie 2018 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment