După excursia în timp și spațiu la ruinele romane Volubilis, ajungeam, pe la amiază, în Meknes, cea mai puțin faimoasă capitală imperială a Marocului, comparativ cu celelalte trei, flamboaiantul Marrakesh, tradiționalul Fez sau cosmopolitul Rabat. Și, pentru că tot eram în autocar, călătoria continua cu un tur de oraș, comentat de la microfon de doi ghizi, unul de limbă franceză și italiană, celălalt – un sexagenar cu barbă albă, încă atletic, îmbrăcat în caftanul tradițional – de o engleză cu accent arab. Din loc în loc, se făceau opriri pentru poze sau o scurtă vizită a zonei, pe grupuri, în funcție de limba pe care o înțelegea fiecare.
Judecînd după locurile pe unde ne-au plimbat gazdele, Meknesul arată civilizat și verde. Periplul nostru prin oraș a trecut pe la Bassin de l’Agdal, bazinul-rezervor de patru hectare pentru timpuri de secetă sau asediu; de la distanță, de pe pod, ni s-au arătat, peste oglinda iazului, hambarele și grajdurile sultanului Moulay Ismail (1672-1727), cel care și-a stabilit capitala aici. Apa bazinului irigă și grădinile regale, parcul superb înconjurat de zidurile palatului alăturat, în care relativ recent s-a amenajat un teren de golf deschis publicului – dacă achiți cotizația anuală de membru de vreo mie de dolari, poți să-ți faci programare și să joci cînd vrei (mai puțin lunea), inclusiv în nocturnă. Pe bulevardele largi trasate de-a lungul nesfîrșitelor ziduri sparte de multele porți ale orașului vechi, Logan-uri, Duster-uri și Lodgy-uri se amestecă în trafic cu trăsurile turistice al căror coviltir are culori și forme extrem de originale, de la decapotabilă la pagodă, în funcție de gusturile estetice ale proprietarului. Există în ofertă chiar și caleașca roz cu care Cenușăreasa s-a deplasat la bal.
După prînzul tîrziu într-un restaurant din medina, slalomînd printre carpete și covoare berbere scoase la licitație în stradă, ghizii ne-au dus în magazinul de artizanat pompos botezat Palais des Arts et Traditions. Pentru vizitarea expoziției de ceramică de Meknes încrustată cu fir de argint (într-un colț, un nene bătea, demonstrativ, cu ciocănelul, sîrmă pe suprafața unei farfurii), vase, pumnale, hangere, săbii, bijuterii și tot felul de obiecte decorative, de la rame și măști la cămile și cai la scara 1/2. Chiar dacă prețurile finale de vînzare pot ajunge prin negociere la 30-40% din cele cerute inițial, fiind setate pe bugete turistice occidentale, pentru buzunarele românești, tot mari rămîn.
Turul ghidat s-a încheiat în fața impozantei porți Bab Mansour, cea mai mare din Maroc, un arc de marmură placat cu mozaic verde și arabescuri hispano-maure care găzduiește în interior galeria de artă a unei familii de pictori (pe bune, și ăla mic are talent la desen: i-am văzut cărțile de colorat). Aici am primit timp liber pentru explorarea orașului pe cont propriu, urmînd să revenim la punctul de reîntîlnire cu autocarul după o oră. Cei mai mulți și-au început promenada trecînd strada și intrînd în Lahdim, piața mare din Meknes, o esplanadă care are pe o latură restaurante și terase, pe celelalte, zidurile medinei și traficul din centru, și, între ele, un talcioc-circ populat de o lume foarte diversă: vînzători de chilipiruri, acrobați, turiști, cîntăreți din fluier pentru dansul șerpilor din sac (atenție pe cine fotografiezi: mulți cer bani după ce-ai făcut poza, într-un mod foarte agresiv!). Cu cît te îndepărtezi de piață pe străduțele medinei, cu atît crește concentrația de maghernițe, pereți jerpeliți și tarabe cu cărnuri expuse prafului ridicat de pașii trecătorilor. Zeița greacă Igiena n-are prea mulți fani pe-aici.
(articol publicat în Cațavencii nr. 6/392 din 13 februarie 2019 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment