Textul ăsta despre Izvoru Mureșului trebuia să fie un nou episod din serialul cu domenii schiabile. Și asta pentru că faima pe care o avea acum niște (mulți) ani mica stațiune de la poalele Hășmașului Mare, supranumită pe atunci Costineștiul de iarnă al studenților, o recomanda ca pe o destinație hibernală must see.
Așa că, pentru un update 2012, am ajuns vinerea trecută în satul montan cu pensiuni la stradă dintre Miercurea Ciuc și Gheorghieni. Vreme superbă, tone de zăpadă, dar liniște, nici țipenie de schior. În căutare de informații, am bătut la ușa birourilor Complexului Sportiv Național, unde un contabil pierdut printre hîrtii a confirmat situația: nu prea vin turiști. Pîrtia? O afacere în faliment, parteneriat între Primărie și un privat care n-a mai avut bani să repare teleschiul.
Ca să mă conving, am părăsit șoseaua și m-am aventurat, prin zăpada pînă la genunchi, printre brazi răzleți și case pe care doar fumul coșurilor le trăda c-ar fi locuite, pînă la cele două clădiri cu geamuri sparte de la baza fostei pîrtii: da, doar stîlpii de nocturnă jumuliți de cablu și scheletul ruginit al unei tribune metalice mai amintesc că aici se întîmplau odată Serbările Zăpezii.
La plecare, am ajutat economia locală investind 7 lei într-o pîine secuiască de 2 kg la magazinul din centru. Vînzătoarea: Turiștii apar mai la vară, domnule draghe. Orășeni fugăriți de caniculă înspre aerul de munte al drumețiilor la izvoarele Mureșului sau la Lacul Sf. Ana.
(articol publicat în Cațavencii nr. 8/35 din 29 februarie 2012 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment