Prea mulți oameni merg astăzi la munte, nu pe munte, și lucrul ăsta este foarte vizibil, în locurile ușor accesibile: gunoaie abandonate, copaci scrijeliți, indicatoare vandalizate, flori rupte. Ce s-ar putea face cît mai rapid pentru ca dîrele de mizerie și nesimțire față de natură să dispară din urma lor?
Am căutat răspunsul la întrebarea asta (și la multe altele), vinerea trecută, pe parcursul workshop-ului cu tema „Educație pentru turism montan”, parte a manifestărilor reunite sub egida Alpin Film Festival 2018. Organizat la Predeal, în sala de conferințe a hotelului Carmen, seminarul a fost moderat de prof. univ. dr. Gabriela Țigu de la Departamentul Geografie și Turism din ASE, cea care a și prezentat, la debutul dezbaterilor, o situație actualizată a turismului montan, în date și indicatori: cîți turiști, cîte locuri de cazare, cîți kilometri de pîrtie, cîte stațiuni pentru practicarea sporturilor de iarnă avem trecuți/trecute pe hîrtie, în ultimii douăzeci de ani.
A urmat la evoluție în fața proiectorului Alina Szasz, manager public la Consiliul Județean Brașov, responsabil de proiect al Convenției Carpatice, acordul-cadru pentru protecția și dezvoltarea durabilă a lanțului carpatic în țările prin care masivul se desfășoară (Ucraina, Cehia, Slovacia, Ungaria, Serbia, Polonia, România), care se vrea o cooperare transfrontalieră pentru un management comun al resurselor naturale ale Carpaților, în folosul celor 18 milioane de locuitori ai muntelui și al turiștilor care îi vizitează. Dincolo de planuri și indicatori, din prezentarea foarte tehnică nu s-a înțeles decît că proiectul ăsta își propune multe lucruri, dar n-a prea reieșit ce s-a și făcut concret pînă acum, din 2006, de cînd România a semnat acordul de aderare.
Dănuț Munteanu, șef birou de strategii, politici și programe de dezvoltare durabilă la Agenția Zonei Montane, structură a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale înființată în 2014, a continuat cam pe aceeași temă, a dezvoltării zonei montane prin agroturism, aducînd în discuție noțiunea de produs alimentar montan și, pe masa espressorului de cafea, niște brînzeturi bucovinene.
Următorul scos la tablă a fost arădeanul Zsolt Torok, unul dintre cei mai cunoscuți alpiniști ai țării, care a subliniat aspectele negative ale turismului montan românesc, de la mesele melaminate ale cabanei Babele la cîți dintre cei 186 de kilometri de pîrtie existenți, conform statisticilor ministerului citate de studiul ASE-ului, sînt și practicabili, la un standard decent.
Locotenent-colonelul Simon Bâlbâe, coordonator pe țară al activității Jandarmeriei Montane, a reconfirmat ceea ce cu toții am constatat, pe traseu sau doar urmărind știrile: comportamentul iresponsabil pe munte, efect al lipsei de educație, poate fi nu numai distructiv, dar și fatal, uneori, exemplificînd cu cazuri de „Așa nu!” din practica meseriei sale.
Din păcate, discuțiile workshop-ului s-au concentrat mai mult pe dezvoltarea integrată a turismului în zona de munte, care este încă sub potențial; nimeni n-a deschis subiectul educației montane juvenile. Cine și cum pregătește, la nivel național, generațiile viitoare de montaniarzi? Părinții lor, copiii anilor ’90 crescuți într-o perioadă în care activitatea montană a cunoscut un minim istoric, n-au cum să predea ABC-ul muntelui în familie, pentru că lor înșile nu li s-a predat atunci cînd trebuia să învețe, iar sarcina asta a căzut cumva pe umerii școlii, care, știm cu toții, are cu totul alte priorități. Ar fi fost interesant de știut cam cîți dintre numeroșii studenți prezenți în sală la acest seminar au habar de semnificația marcajelor de pe traseele montane, de exemplu. Sau măcar unde trebuie să sune cînd se rătăcesc pe munte.
(articol publicat în Cațavencii nr. 3/344 din 7 martie 2018 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment