A cincea zi în Serbia, a doua în munții Stara Planina, un masiv cu creste domoale și versanți nu prea abrupți, conectați între ei cu coline și văi foarte pitorești. Imaginile derulate prin fața ochilor drumețului rătăcitor pe-aici sînt ca niște poze wallpaper de pe desktop-ul computerelor pe care era instalat odată Windows XP (pentru cine-și mai amintește sistemul ăsta de operare la mare modă în urmă cu peste douăzeci de ani, care mai e utilizat acum doar de calculatoarele de la CFR sau Poșta Română, probabil), în culori dominante verde crud – albastru safir – alb imaculat: pajiști montane – cer senin de vară – norișori ca de vată. Poate fi una din explicațiile faptului că, în 2022, a fost organizat în zona Parcului Natural Stara Planina campionatul european de parapantă, care a adăugat temporar în peisaj și niște pînze multicolore. O perspectivă de sub aripa parapantistului ai privind filmările cu drona: o vastă întindere de gîlme mai mari sau mai mici acoperită cu mocheta verde, groasă, a vegetației alpine (Lara, instagramerița malteză, a furnizat grupului cîteva din înregistrările sale video aeriene și cam asta-i senzația pe care o dă, de sus, locul).
De la intersecția de trasee Belede, altitudine aproximativă 1.700 de metri, unde-am lăsat cele două mașini de teren cu care ne-am plimbat între diferitele obiective de interes turistic ale Parcului, cam după vreo oră și jumătate de urcat prin jnepeniș uscat și de evitat niște musculițe foarte enervante care ți se băgau în ochi, gură și nas (inspirînd ceva mai hotărît, riscai să aspiri și o parte din roi), eram pe vîrful Vrazja Glava. Chiar lîngă piatra văruită dintre stîncile roșcate pe care este trecută cota – 1.936 metri. Am ajuns ultimul, pentru că mă abătusem nițel din traseu, chiar sub vîrf, spre o terasă de piatră ca o lojă de sală de spectacol natural, de unde mi s-a oferit privirii o panoramă superbă spre mica localitate din vale. Cînd m-am realăturat grupului, aveam să aflu de la Milan, șeful expediției, că tocmai fusesem un pic pînă în Bulgaria: șirul de borne vopsite în alb pe care nu le băgasem în seamă reprezentau fix granița Serbia-UE. Trecută nonșalant și de mine, și de undele radio ale semnalului de telefon, pentru o sesiune de comunicații voce-date cu cei de acasă (aproape) gratis, nu la prețurile exorbitante ale operatorilor mobili sîrbi.
La coborîre, stropiți de o ploaie rebelă, ne întorceam un pic rebegiți la mașini. Vremea a ținut totuși cu noi: dușul cu apă rece s-a oprit ca la comandă, lăsînd în urmă un curcubeu, chiar înainte de prînzul frugal întins pe prelate, în stil petrecere cîmpenească. După strîngerea rămășițelor picnicului, plecam, via vîrful Bratkova Strana, o culme pe care se poate ajunge și cu mașina, spre Vrtibog, zona dintre coline plată, ca un teren de fotbal imens lung de vreun kilometru și lat de vreo 200 de metri. Aici își are sediul o văcărie, afacerea de familie a unor localnici care îngrijesc cireada de vite împrăștiată pe pajiștile din împrejurimi. Cînd am oprit noi acolo, un vițeluș era la ora mesei, servindu-se din ugerul mamei sale pe ritmuri de muzică populară sîrbească. O combinație de folclor modern, etno-pop, care se apropie periculos de manea. Dacă prin alte părți, pentru cantități de lapte mai consistente, vacile ascultă muzică clasică, în Balcani brînza se produce în sistem turbo, pe manele, sunetul specific al unui loc rămas cîteva sute bune de ani sub otomani.
(articol publicat în Cațavencii nr. 29/671 din 24 iulie 2024 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment