Ați auzit de Camino de Santiago, El Camino, Drumul? În preajma zilei de 25 iulie, de ziua Apostolului Iacob, toate drumurile duc la Santiago de Compostela, la mormîntul sfîntului din catedrala orașului. Pelerinajul ăsta vechi de aproape un mileniu a prilejuit, prin secolul al XII-lea, apariția primului ghid turistic din lume, Codex Calixtinus, în care papa Calixtus al II-lea făcea recomandări de hanuri călătorilor.
Unul dintre românii absolvenți de Camino care ar putea updata la secolul XXI informațiile din Codex Calixtinus este Vera Drăgoi, proprietara Friends Hostel, care a făcut pelerinajul în 2004 din motive foarte personale și a scris și o carte despre experiența sa. Există mai multe rute, dar cea mai populară e Camino Francés, care traversează nordul Spaniei de la est la vest, de la Pirinei la Atlantic (începînd din Saint-Jean-Pied-de-Port, de pe partea franceză a Pirineilor, sau din Roncesvalles, de pe partea spaniolă), trecînd prin toate localitățile de pe axa Pamplona – Logroño – Burgos – León – Santiago de Compostela. Pe asta a urmat-o și Vera, cale de vreo 800 de kilometri măsurați pas cu pas.
Cîte ceva despre partea oarecum tehnică a călătoriei: îți trebuie încălțări comode și un rucsac cît mai ușor, cu haine potrivite sezonului (Camino poate fi făcut în orice perioadă a anului; de preferat în aprilie-octombrie, cînd vremea e bună și te poți bucura de peisaj). În funcție de condiția fizică, aventura asta pedestră poate ține între trei săptămîni și o lună (media e de 30 km/zi). Mulți își aleg ca partener de călătorie un băț de sprijin și de alungat cîinii mai agresivi. Noaptea poți dormi în albergue-uri, hostel-urile și refugiile din satele sau orașele de pe traseul marcat cu o scoică galbenă (un pat costă între 5 și 10 euro, în cele ale Primăriei, 10-15 euro, în cele private). Bugetul minim e de 25 de euro/zi, dacă te rezumi să mănînci la clasa economic și nu exagerezi cu vinul local. În foaia de parcurs aka pașaportul pelerinului, colecționezi ștampilele tuturor localităților prin care ai trecut – pe baza ei vei primi, în Compostela, certificatul de completare a Camino-ului.
Conform definiției inițiale, pelerinajul ar trebui început ieșind pe ușa de acasă, deci un Badea Cîrțan modern ar avea de mers pe jos vreo patru luni ca să-l finalizeze (distanța rutieră București – Santiago de Compostela e de 3.700 km). Camino, astăzi, e însă mai puțin spiritual-religios și mai mult turistic-sportiv, departe de motivația pelerinului sărac de Ev Mediu care făcea din suferința drumului un sacrificiu închinat sfîntului pentru absolvirea păcatelor. Ekain, un basc întîlnit într-un hostel sibian, mi-a zis că mulți localnici îl fac, mai nou, în gașcă, just for fun: un prieten îi așteaptă cu un van în fiecare seară, la final de etapă, iar băieții au tot confortul – șezlonguri, bucătărie de campanie, bere rece. Pentru că poate fi străbătut și parțial (minimum 100 km, pe jos, sau 200 km, pe bicicletă sau pe cal), pe partea finală, numărul certificatelor de pelerin a crescut spectaculos în ultimii 30 de ani: de la 690, în 1985, la 237.000 anul trecut. A devenit chiar o modă printre hipsterii europeni, mai ales după filmul lui Emilio Estevez El Camino (The Way) din 2010.
Mergînd atîta timp doar cu tine însuți, închis în gîndurile tale, Camino este în principal o călătorie interioară, de evaluare a momentului în care te afli în viață. Și, pentru că între colegii de drum se creează o legătură specială, este și un fel de Vrăjitorul din Oz pe invers: la capătul drumeției comune, fiecare așteaptă nu să i se dea, ci să i se ia ceva – o povară sufletească, poate. Dacă, dintr-un motiv sau altul, te-am convins să pleci în pelerinajul ăsta, Buen Camino!
(articol publicat în Cațavencii nr. 29/209 din 22 iulie 2015 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment