Recunosc, sînt vinovat: am fost la Sibiu în week-end, doar să-mi văd mireasa pe patul morţii. La Artmania 4, vineri seară, priveghiul al doilea (prima dată în 2007) My Dying Bride – regii doom-ului. Şi dacă vă gîndiţi la Dicţionarul orto-bla-bla sau la jocul cu împuşcături, aţi greşit articolul.
Am ajuns în Piaţa Mare exact pe finalul concertului Tristania, avangarda greilor. Şi iată-l: Aaron, lordul depresiei, apare pe scenă la cravată şi cu sînge pe mîini, parcă tocmai ieşit dintr-o operaţie. De fapt, operaţia abia începe – vocea anesteziază asistenţa, bass-ul respiră greu, vioara plînge în perfuzii, My Body, A Funeral, Turn Loose The Swans, The Cry of Mankind, Aaron cade pe scenă, lumea dă din plete a înţelegere şi compasiune deplină. Mireasa trăieşte încă şi poate (îşi) va reveni…
După MDB n-ar mai fi mers nimic, în afară de berea scumpuţă (400 ml de “cheia e la tine” cu 2-3 degete de spumă = 1 jeton, adică 5 ron) de la corturile de pe margine. Însă Opeth, aceşti Pink Floyd ai metalului greu, au demonstrat că se poate: ne-au dat şi cocktail de sunete, să le amestecăm pînă înţelegem totul. Sau nimic.
A doua zi, sîmbătă, pe mahmureală, Pain definesc exact situaţia şi merg la fix, ca o dregere cu zeamă de varză. Care varză avea să vină imediat după ei: Nightwish au încercat să ne ia ochii cu artificii, focuri şi jocuri de lumini ca urechile să nu rămînă cu impresia că aud o voce blondă. Şi le-a cam ieşit; au păcălit destulă lume.
Artmania 4, 17-19 iulie 2009, Sibiu. Vineri: Tristania (NOR), My Dying Bride (UK), Opeth (SWE). Sîmbătă: Subscribe (HU), Pain (SWE), Nightwish (FIN). Duminică: Luna Amară (RO)
(articol publicat în Academia Cațavencu nr. 29/917 din 22 iulie 2009)
Be the first to comment