Dacă e să fiu foarte scrupulos la datorie, cronologic vorbind, vizita Băilor Tușnad de data trecută a fost ulterioară celei în Covasna, orașul-stațiune aflat pe locul 5 (din 30) al deja celebrului clasament pe 2017 al stațiunilor balneare întocmit de Asociația Națională de Balneologie, expediția balneo-motivată în Har-Cov începînd în ziua precedentă, într-o formulă de echipaj completată cu bunul meu prieten Cătălin, pe post de asistent de jurnalist/ghid de turism, adică șofer.
Destinație turistică pour le fins connaisseurs, pentru cei cu adevărat hotărîți să ajungă acolo, Covasna apare în calea drumeților de pe DN 11 doar sub formă de indicator, fiind un cul-de-sac. În care intri – de exemplu, venind dinspre Onești, după ce treci de sacii de cartofi și pîinea de casă din fața porților din Brețcu – în Tîrgu Secuiesc: pe așa-zisa centură, în loc s-o ții drept, spre Brașov, faci stînga la prima intersecție de după sensul giratoriu și, alți douăzeci și ceva de kilometri de șosea modernizată mai tîrziu, ai ajuns.
Curățică, dar destul de modestă arhitectonic, Covasna/Kovászna nu-i o stațiune în sensul clasic al cuvîntului, numărul blocurilor depășind substanțial numărul hotelurilor. Din ce se vede la un sightseeing minimal, e o combinație de orășel de provincie subcarpatică, al cărui centru poate fi traversat cu pasul în două minute, și comună întinsă pînă, hăt, la poala pădurii, prin casele fostului sat Voinești, mai nou, cartier al orașului. Acolo, la actualul capăt de linie al căii ferate forestiere Covasna-Comandău pe care circulă acum, doar în sezon, mocănița, locomotiva cu aburi a trenulețului de agrement, pe lîngă vechiul funicular cu pasageri bușteni din perioada prerevoluționară de exploatare a lemnului, ar fi una dintre zonele de interes turistic local: campingul din care pleacă trasee marcate prin Rezervația Valea Zînelor, inclusiv spre relativ recent descoperita cetate dacică (1995). Decebal’s followers like this.
Revenind în centru, pîrîul Covasna îl taie în două, despărțind parcul îngrijit, cu bănci cu vopseaua nescorojită și copaci ornați cu căsuțe pentru păsărele, de parcările hotelurilor Căprioara, Cerbul, Covasna, Turist, care, din afară, par recent renovate. Locatarii lor, preponderent pensionari, clienți ai unui turism de avarie (a se citi, sănătate), trec podul peste pîrîu, într-un pelerinaj cu sticla în mînă spre apa izvorului Elvira, sursa alinării diverselor afecțiuni reumatismale. Ceva mai încolo, tot pe partea asta cu parcul, se află un alt loc de pelerinaj: Balta Dracului, vulcanul noroios monument al naturii folosit în trecut ca baie terapeutică publică, un obiectiv turistic împachetat acum într-o cutie din lemn, genul cabană cu multe uși.
Plimbarea de documentare ne-a mai purtat și prin centrul de informare turistică, situat în apropierea centrului, pe strada care duce spre pîrtie, încă deschis vineri după-amiază (performanță cu care puține localități mai mult sau mai puțin turistice se pot lăuda; aici am primit o hartă a orașului de la o tanti amabilă cu care m-am conversat în românește, deși eram pregătit să comut pe engleză, după cîtă lume auzisem vorbind în maghiară pe stradă), pe la Mofeta Bene din spatele blocurilor centrale, în care emanațiile gazoase post-vulcanice așteaptă nări dornice să le inhaleze, și, surpriză, prin curtea casei în care e chiriașă o galerie de artă contemporană (închisă la momentul trecerii noastre pe acolo, o zi de martie veștejită și rece – probabil era plecată puțin după culori).
Cu o mare majoritate a populației cuminte, o minoritate a vizitatorilor cvasi-inexistentă și un decor super-liniștit, Covasna pare a fi locul unde nu s-a întîmplat nimic. Cu atît mai puțin invazia balneo-turiștilor presupusă de locul 5 al clasamentului național de profil.
(articol publicat în Cațavencii nr. 16/351 din 25 aprilie 2018 și pe catavencii.ro)
2 Trackbacks / Pingbacks