Am ajuns în bărulețul ăsta celebru – nu numai la el pe stradă (Piața Unirii, nr. 8), ci în toată Deva – dintr-un motiv foarte simplu: locuiam la hostelul vecin, Undeva, Ceva, și, pentru o ultimă bere înainte de culcare, a fost foarte simplu să deschid două uși, între care să fac cîțiva pași, pînă la ea.
De ce-ar fi celebru, spuneți? Păi, poate pentru că Fischer‘s Pub, una dintre cele mai vechi cîrciumi din oraș – Cafeneaua, cum i se spunea pe la începutul anilor ‘90 –, are o atmosferă aparte, care se simte imediat cum intri pe ușă. Mai degrabă mic decît mare, cinci-șase mese în sala mare și încă vreo cîteva într-un separeu alăturat, bărulețul ăsta cu scenă minusculă, pe care cîteodată se mai întîmplă concertele trupelor rock underground care ajung prin Deva și, periodic, proiecție de film, are un je ne sais quoi de care boema deveană e atrasă irezistibil.
Nu pot să spun că muzica locului e chiar pe urechea mea: în seara aia, cît am băut niște Ciuc la sticlă (4,50 lei) și am intrat în discuții ambientale cu barmanița și cu o tăntiță care-și aștepta prietenii, am auzit doar soft rock și electronică, maximum un System of a Down, parcă. Dar fundalul sonor era agreabil, nederanjant, propice conversației/consumației de cursă lungă.
Ce m-a determinat să-l includ la rubrica de baruri europene? Așa cum pe-afară există cîrciumi care au ADN-ul adînc impregnat în istoria orașului, de la berăria lui Hitler din München la bombele de cartier pariziene în care au băut de s-au pișat pe ei mai toți artiștii lumii, și la noi ar trebui apreciate și mediatizate locurile de tradiție bahică, atîta cîtă e ea. În Fischer‘s Pub, prima generație de clienți ai casei (40+ ani) e reprezentată în fiecare seară de oameni care stau de două decenii la aceeași masă, masa lor, aia la care s-au așezat în premieră cînd erau adolescenți și veneau aici să bea, cu bani din alocație, prima bere. Cu început de chelie avansată și burtă ușor proeminentă, cam de luna a patra, așa, băieții ăștia, care se cunosc între ei mult mai bine decît îi știu părinții sau soțiile, conviețuiesc pașnic cu next generation, puștii care beau astăzi cappuccino sau radler. Din cînd în cînd, cîte un Dr. Alban pus de o mînă prietenă, îi face să tresară nostalgic.
Fostul patron, Dan Fischer, a murit, dar localul său trăiește încă.
(articol publicat în Cațavencii nr. 28/157 din 16 iulie 2014)
Be the first to comment