Dacă acum mai bine de cincisprezece ani, cînd turneul european The Dark Side of the Moon a atras mii de fani Pink Floyd / Waters din țările vecine la Budapesta, mi-a luat trei zile de mers pe jos ca să fac cunoștință cu orașul, la a doua descălecare, cea de pe nava de croazieră MS Diana, pe final de noiembrie 2022, au fost suficiente doar vreo două ore pe roți, ca să ajung cam prin toate locurile văzute atunci.
Amintirile din aprilie 2007 s-au suprapus aproape perfect peste imaginea prezentului. Au rămas tot acolo și Statuia Libertății (ridicată, imediat după WW2, în cel mai înalt punct din Buda, și dedicată soldaților sovietici căzuți în așa-zisa eliberare a Budapestei, deși Horthy o comandase pentru victoria lui – deh, nu-i pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește), și clădirile importante de pe malurile Dunării declarate patrimoniu UNESCO (Cetatea, Bastionul Pescarilor, Palatul Regal, Parlamentul), și podurile: al lui Franz Josef, botezat, mai nou, al Libertății, al soției sale, Elisabeta, cunoscută după numele de scenă Sisi (unul dintre cele mai lungi poduri din lume, anvergura dintre cei doi piloni, nici unul în apă, are trei sute de metri, ceea ce, la începutul secolului XX, reprezenta un record mondial), Podul cu Lanțuri / Lei, primul peste Dunăre, în picioare de la jumătatea secolului al XIX-lea, podul Margit, al doilea construit, prin 1878, și cel mai recent, Podul Árpád, terminat în anii ‘50, în binecunoscutul stil minimalist comunist.
Capitala Ungariei nu s-a schimbat aproape deloc de la vizita mea anterioară, deci. E la fel de semeață și cosmopolită cum mi-o aminteam; poate un pic mai curată, dar aceeași. Nici măcar un călător în timp venit din perioada interbelică n-ar avea mari probleme ca s-o recunoască. Și asta pentru că peisajul urban a fost scutit de lucrările majore de sistematizare suferite în perioada comunistă de Bucureștiul mutilat după bunul plac al To‘ar‘șului și al Sinistrei. Din cele vreo trei sute de biserici ale orașului, de exemplu, doar cea din peștera de pe colina Gellért a fost închisă în epoca roșie, restul n-au avut nici un fel de probleme de existență sau funcționare.
Traseul parcurs de autocarul care ne-a luat de la vas, comentat de ghida băcăuană stabilită aici de 31 de ani, a ținut întîi cursul Dunării, preț de trei poduri, apoi a cotit-o în Pesta, pe lîngă Roată, spre Bulevardul Andrássy, vechea șosea de bîrne a secolelor XVIII-XIX pe care ieșeau la promenadă cu trăsura jupînii vremii. O arteră îngrijită, cu multe sedii de ambasadă și alte clădiri impozante, ca Opera de Stat (copie a celei de la Viena, dar mai mică; împăratul a ordonat să nu fie eclipsată cea din capitala sa), sau, după intersecția Oktogon cu bulevardul croit prin albia unui afluent al Dunării care a inundat orașul, în 1838, de-a dreptul sinistre – fosta reședință a Securității maghiare. Pe imensa streașină metalică constructorul a decupat pe două laturi cuvîntul Terror, citibil de sus, din elicopter și din dronă, pentru că edificiul de patru niveluri și cine știe cîte subsoluri și-a păstrat menirea și reputația, devenind Muzeul Terorii. Printre exponate, în curtea interioară, unul dintre tancurile sovietice care, în 1956, intrau în oraș. 66 de ani mai tîrziu, istoria se repetă, din păcate, ceva mai la est.
Prima stație în care a coborît toată lumea, pentru niște explicații și mai multe poze, s-a făcut în Piața Eroilor, la Monumentul Mileniului, dedicație specială pentru mia de ani trecută de la stabilirea maghiarilor în zonă. Un ansamblu memorial dominat de coloana de 36 de metri înălțime pe care arhanghelul Gabriel ține într-o mînă coroana și în cealaltă crucea și de grupul statuar al căpeteniilor celor șapte triburi de mercenari nomazi venite din stepele dintre Volga și Urali, păgînii convertiți ca să fie recunoscuți de Europa creștină. Pe arcadele din spate stau aliniați cei mai importanți conducători ai istoriei maghiare de după ei: István I, László I, Andrei al II-lea, Bela al IV-lea, ultimul rege din dinastia arpadiană, Carol Robert de Anjou, primul rege maghiar de origine străină, care a bătut monedă, numind-o forint după modelul florinilor italieni, Ludovic cel Mare, principii de Transilvania Iancu de Hunedoara și Matei Corvin. Ultimul în linie cronologică e Lajos Kossuth, revoluționarul de la 1848 care-a semnat (tardiv) un contract de colaborare cu Bălcescu. Lipsește, surprinzător, marele hun Attila, despre care istoriografia maghiară preferă să nu dea prea multe amănunte. Probabil, nu există interesul de a fi promovată perioada nomadă.
Înapoi în autocar. Lăsînd pe partea dreaptă Castelul Huniazilor, care seamănă binișor cu cel de la Hunedoara (mai puțin patinoarul în aer liber din față), traseul a continuat spre Gara de Est, pe lîngă exclusivistul restaurant Gundel, grădina zoologică înființată, în 1896, de cuplul împărătesc, care i-a donat și niște animale, clădirea Circului și Baia Széchenyi, ale cărei bazine, interioare sau în aer liber, au fost date în folosință în 1912 (Budapesta e și o stațiune balneo, datorită numeroaselor izvoare termale, 123, la o numărătoare mai exactă – primele băi termale au fost amenajate de turci, după ce-au cucerit cetatea Buda). De la Keleti, cunoscută bine de trenurile venite din România, am făcut dreapta pe bulevardul Rákóczi, principele care s-a luptat cu austriecii, la începutul secolului al XVIII-lea (clădirile remarcabile ale zonei sînt cinematograful Uránia, cu arhitectură în stil Moor, și Sinagoga, a doua ca mărime în lume după cea de la New York, care are în curte un monument impresionant – copacul cu frunze metalice pe care stau scrise numele victimelor Holocaustului), pînă în Deák Ferenc tér, piața centrală cu nume de politician pe sub care curge prima linie de metrou inaugurată, aproape concomitent cu metroul, de Franz Josef (Budapesta a fost a doua capitală europeană cu transport subteran, după Londra și înaintea Parisului sau Vienei).
Ultima oprire, înainte de întoarcerea la navă, a fost la Palatul Parlamentului, parte a proiectului arhitectonic aniversar „Un mileniu de locuire a acestor meleaguri„, o clădire grandioasă, care, după spusele ghidei, are ornamentele interioare acoperite cu 40 de kilograme de foiță de aur. Proiect complicat al arhitecților, construit pe niște piloni speciali înfipți în terenul mlăștinos, palatul, foarte modern la inaugurare, a avut un sistem de climatizare revoluționar în epocă, care nu numai că furniza încălzire centrală, dar se comporta și ca o proto-instalație de aer condiționat: vara, aerul răcit de blocurile de gheață de la subsol era ventilat în sălile de ședințe ale Parlamentului, bicameral, la acea vreme.
Singurele locuri vizitate în premieră (pentru că, în aprilie, nu se împodobesc brazi) au fost cele două Tîrguri de Crăciun: cel din spatele Bazilicii, și celălalt, mai mare, din piața de la capătul pietonalei principale Váci Utca. Nimic deosebit, față de ambianța clasică deja știută: decorațiuni de Crăciun, sunet de colinde, miros de scorțișoară, gust de vin fiert, cîrnați, plăcinte tradiționale. Și, bineînțeles, de pálinka și papriká.
(articol publicat de catavencii.ro, 15 decembrie 2022)
Be the first to comment