În imensitatea plată, fără repere de orientare, a Bărăganului, altele decît soarele ascuns de nori, rătăcind pe șosele și mai bune și mai proaste, o să te întîlnești la un moment dat cu indicatorul ruginit de la intrarea în Siliștea Gumești. Comuna teleormăneană care, judecînd după unele ulițe, garduri și case vechi, nu pare mult schimbată față de versiunea ei cunoscută din romanele fiului acestui pămînt, Marin Preda (1922-1980).
Țăranul român n-a avut poate niciodată niște reprezentanți mai importanți în literatură ca Moromete și ai săi, esența decantată de caractere a unui conglomerat de rude apropiate și vecini pe care autorul i-a cunoscut în copilăria din satul natal și i-a transformat mai tîrziu în personajele scrierilor sale. Niculae, avatarul lui din roman, are destinul puiului de om născut aici într-o toridă zi de vară a anului 1922, al șaptelea urmaș al familiei Tudor Călărașu – Joița Preda, căruia i-a plăcut mult cartea cea izbăvitoare de paza vitelor și munca istovitoare a cîmpului.
Anunțată timid de compunerile școlare, cariera literelor, începută în 1941, din poziția de corector la ziarul bucureștean Timpul, și ajunsă la zenit cu Moromeții 1 (1955), avea să-l consacre ca unul dintre cei mai însemnați prozatori români postbelici. Romancier cunoscut și apreciat, adversar declarat al realismului socialist, în perioada în care șurubul strîns de Ceaușescu ajunsese și la scriitorimea obligată să preamărească Omul Nou, Monșerul era un taciturn perfecționist, veșnic nemulțumit de felul cum sunau cuvintele așternute pe hîrtie: manuscrisele „puse la dospit“ erau reevaluate critic după cel puțin doi ani. În ultima parte a perioadei de creație, opiniile sale politice – multe necorespunzătoare din punct de vedere ideologic –, abil camuflate de ochiul cenzurii, i-au păcălit cumva pe editori și au ajuns la tipar. Delirul (1975), a cărui publicare i-a supărat grav atît pe sovietici, cît și pe vesticii deranjați de reabilitarea imaginii controversatului Antonescu, e un caz aparte. Cît a fost propagandă naționalist-comunistă, cum s-a speculat, cît convingere personală, în punerea mareșalului într-o lumină foarte favorabilă, este greu de spus. Cert e că, din drepturile de autor ale tirajelor, Preda a cîștigat o groază de bani pentru acele vremuri, atrăgînd atenția și invidia confraților. Pînă să fie interzis și retras din circuitul public, ultimul său roman, Cel mai iubit dintre pămînteni, un best-seller critic la adresa metodelor staliniste ale anilor ’50, s-a vîndut pe sub mînă în librării și a devenit subiectul preferat de conversație al intelectualității timpului. Succesul ăsta imens n-a fost însă de bun augur pentru autor: pe 16 mai 1980, era găsit fără suflare în camera 6 a casei de creație a scriitorilor de la Mogoșoaia, mort în condiții foarte suspecte. Înecat în propria vomă după o comă etilică, versiunea oficială, asasinat, conform zvonurilor din epocă, de Securitate, care-l avea de client sub numele de cod „Editorul“.
Memoria sa încearcă să fie reîmprospătată astăzi pentru puținii vizitatori ajunși în Siliștea Gumești, la Centrul memorial, fosta școală în care a fost elev, doar de un localnic sufletist, fondator, în 2018, al Asociației culturale „Marin Preda“, care-a făcut tot ce-a putut, singur, prin donații și muncă voluntară. O mică bibliotecă (și) cu romanele lui Preda, sala de clasă cu banca în care a învățat, cîteva vitrine cu scrisori și manuscrise, expoziția foto cu instantaneele alb-negru ale romancierului, macheta viitorului Centru realizată la inițiativa lui Dorel Petrescu, care, în ciuda problemelor de sănătate, nu renunță la proiectele de restaurare și vrea să facă o colectă publică măcar ca să cumpere rafturi pentru cărțile adunate.
Teleormanul n-are prea multe atracții turistice, altele decît patrimoniul său cultural și arhitectonic. Niște sute de metri mai încolo de fosta școală, casa în care s-a născut Marin Preda, proprietate a fundației „Mișcarea de rezistență“ a lui Marius Tucă, se află în faza de consolidare premergătoare reconstituirii la forma inițială, pusă în hold de pandemie și de lipsa fondurilor pentru continuarea lucrărilor. Deși figurează pe lista monumentelor protejate, angajații Ministerului Culturii responsabili cu restaurarea caselor memoriale n-au găsit timp și buget decît ca să-și împartă salariile.
P.S. Domnul Petrescu încă așteaptă ca promisiunile politicienilor bucureșteni, trecuți pe-aici în campanie electorală, să se materializeze. Pînă în 2024, cînd acești Jupuitu ai prezentului își vor aminti iar de Siliștea Gumești, ar ajuta și o invitație într-o emisiune TV cu audiență supraunitară, pentru ca în contul asociației să se adune măcar banii pentru prispa lui Moromete.
(articol publicat în Cațavencii nr. 19/508 din 12 mai 2021 și pe catavencii.ro)
1 Trackback / Pingback