Am părăsit Чернівці́* – cum scrie, tăiat, pe un indicator – într-o duminică dimineață de octombrie, puțin înainte de răsărit; străzile erau populate doar de lucrători de la salubritate care măturau gunoaiele, cu tot cu ultimii bețivi rămași de la petrecerea din ajun. Venisem cu trenul, dar, pentru diversitate și o documentare turistică cît mai completă, plecam cu autobuzul. A, și pentru că mai aveam schimbate doar 200 de grivne, fix prețul biletului de autobuz pînă la Suceava, deci călătoria a început cu vreo trei-patru kilometri parcurși pe jos, din centru, pe lîngă parc și stadion, pînă la autogară, o clădire cam obosită, văruită în albastru, aflată la ieșirea din oraș spre România.
Un troller huruia sonor în întuneric, pe trotuarul ușor defect. Înaintea mea, alături de mine, în spatele meu. M-am reîntîlnit cu el și cu proprietarul său, un puști firav de vreo 20 și ceva de ani, pe peronul 10, lîngă autobuzul vechi și rablagit Cernăuți-Suceava. “Mergi și tu la Suceava?”, m-am băgat în vorbă, din plictiseală, în timp ce așteptam împreună ca șoferul să ne deschidă ușa. “Da.” “Ești de aici, din Cernăuți? Ai un accent ușor ciudat.” “Nu, sînt din Germania. Mă întorc la București, pentru avionul de retur, la finalul excursiei București-Iași-Chișinău-Odessa-Cernăuți.” Conversația asta s-a purtat într-o română cît se poate de neaoșă: am fost surprins să constat că Tobias, student al Universității din Heidelberg, neamț get-beget, născut în Germania de Est, vorbește aproape perfect limba lui Eminescu, ca să-l numesc pe cel mai celebru ever român din zonă care s-a plimbat, la un moment dat, pe traseul ăsta.
Autobuzul s-a umplut cu oameni de toate vîrstele, majoritatea români, de pe o parte sau alta a graniței, și a plecat cu vreo zece minute întîrziere față de programul de circulație (7,10). După vreo o oră și ceva, eram în vama ucraineană. Formalitățile vamale s-au derulat rapid: o tanti în uniformă verde a urcat la bord, ne-a luat pașapoartele și ni le-a trimis înapoi ștampilate, după vreo zece minute. În vama românească, operațiunea s-a repetat, cu un bonus: “Toată lumea jos – bagajele la control.”
Vreo treizeci de oameni s-au aliniat pe două rînduri lîngă autobuz, fiecare cu efectele personale borîte din burta bagajului, în fața sa, pe caldarîm. Un vameș țanțoș, cu alură și ton de gestapovist, se învîrtea printre noi, privindu-ne ca pe niște deportați, în timp ce debita povestea oficială: un litru de tărie, doi litri de vin și două pachete de țigări – orice altceva în plus peste astea e marfă de contrabandă. În spatele său, din cală se descărcau tot felul de genți și geamantane, mai puțin sacoșele mari de rafie ale micului trafic de frontieră. Mă mîncau degetele, nu m-am putut abține: am scos aparatul și am făcut o poză, cînd se uita în altă parte.
N-au trecut zece secunde și, însoțit de un agent care mă indica cu degetul, gestapovistul s-a apropiat amenințător de mine. “Ați făcut poză?” “Da.” “De ce? N-aveți voie să fotografiați.” (Mă uit în jur: nici un semn care interzice asta, dar nu protestez, ca să nu-l întărît și să ne țină vreo zi pe-aici.) “OK, nu-i problemă, o șterg.” În timp ce mă certa pentru terorism fotografic, l-a pus pe subaltern să-mi controleze amănunțit rucsacul, în care, în afară de niște tricouri transpirate, n-aveam decît două sticle de coniac la 0,5 litri. Dezamăgit și încurcat că n-are cum să mă rețină, m-a lăsat să urc înapoi în autobuz, deși pun pariu că, după mintea lui, dădeam și acum extemporale în vamă, pe tema „Cum de mi-am permis să documentez o posibilă infracțiune”.
* Cernăuți/Chernivtsi, capitala Bucovinei de Nord, un oraș de 250.000 de locuitori, din care vreo 20% încă români, împrăștiat pe niște coline care coboară spre lunca Prutului. Definiția unui cuvînt în chirilică folosit special în acest text, ca să vezi cum un fost oraș românesc s-a înstrăinat atît de mult încît nici nu mai știi să-i citești numele.
(articol publicat în Cațavencii nr. 44/275 din 2 noiembrie 2016 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment