Vizavi de Palatul Cotroceni și de Grădina Botanică, la al doilea etaj al unui imobil dat în folosință în 1934, cunoscut multă vreme ca Blocul profesorilor, e apartamentul de cinci camere în care, împreună cu soția Claudia Millian și fiica Mioara, și-a trăit Ion Minulescu (1881-1944) ultimii zece ani din viață. Din 1991, casă memorială în administrarea Muzeului Național al Literaturii Române, apartamentul a fost donat de Mioara Minulescu cu o singură condiție: să nu fie transformată într-un muzeu rece, cu etichete descriptive, cordoane și bariere, ci să fie lăsată așa cum e – aparent, o casă încă locuită –, ca omul intrat pe ușă să se simtă ca într-o vizită la niște prieteni.
Născut pe 7 ianuarie 1881, la două săptămîni după moartea subită a tatălui care făcuse stop cardiac în timpul unei călătorii de afaceri, Ion Minulescu moștenea o avere suficient de mare ca să rămînă în istorie ca unul dintre marii boieri ai literaturii române, un mecena al artiștilor. Și unul dintre cei mai mari boemi. După problemele școlare ale copilăriei (rămas repetent cu patru corijențe, și-a continuat educația la un pension privat, la care a promovat într-un an și anul de repetenție), a urmat perioada de studenție în Drept la Paris, cursuri pe care le-a frecventat pe sărite, dedicîndu-se mai mult plăcerilor vieții. Reîntors la București, în paralel cu activitatea literară și șuetele cu amicii, a fost, din 1907, redactor la cotidianul PNL Viitorul, apoi secretar pe probleme cu presa în guvernul liberal și, din 1922 pînă la pensionarea din 1940, șef al Direcției de Artă, funcție asimilată poziției de secretar de stat.
Apartamentul 12 din Blocul profesorilor arată exact ca-n vremurile în care trăia. S-a putut păstra intact același decor și după venirea comuniștilor la putere doar printr-o stratagemă juridică: după moartea sa, la sugestia lui Sadoveanu, președinte onorific al asociației „Prietenii lui Minulescu“, văduva scriitorului a declarat casa de utilitate publică (se cunosc problemele proprietarilor de spații locative naționalizate: fără această mișcare în acte, în apartamentul de 130 de metri pătrați s-ar fi repartizat imediat chiriași, dacă nu se muta direct vreun șefuleț al partidului). Prin decret, s-a constituit Colecția Ion Minulescu, echivalentul în epocă al conceptului de casă memorială, cu obligația ca urmașii să amenajeze o vitrină cu ediții princeps și obiecte personale ale scriitorului (printre care, cea mai importantă decorație, medalia Legiunii de Onoare în grad de Cavaler, acordată lui Minulescu de guvernul de la Paris pentru promovarea limbii și culturii franceze) și să permită accesul publicului, săptămînal – compromisul perfect pentru a păstra locul în forma originală. De la momentul inaugurării, 18 ianuarie 1948, casa a fost deschisă, în fiecare duminică, între orele 11-13, oricui dorea s-o viziteze, soția și fiica poetului asumîndu-și rolul de ghid cu mare amabilitate: le făcea plăcere să le povestească oaspeților despre personalitatea omului lor drag.
Și vizitatorii aveau și încă au ce vedea: locuința poetului a fost în permanență și o expoziție de artă plastică. Colecția privată a familiei Minulescu cuprinde peste o sută de tablouri și zeci de sculpturi deosebit de valoroase, majoritatea semnate de nume mari ale artei românești (Brauner, Tonitza, Ressu, Iser, Ciucurencu, Pallady), la care se adaugă și lucrările soției și fiicei, ambele absolvente de Belle Arte, sau cele ale altor artiste importante ale vremii. O parte sînt portrete ale poetului (narcisist notoriu, lui Minulescu îi plăcea să fie în centrul atenției, să iasă în evidență), una din figurile centrale de la Capșa sau Oteteleșanu, cafenelele scriitorilor și artiștilor: bătea cu pumnul în masă, discuta tare cu vocea sa baritonală, îi plăcea să se audă vorbind.
Din hol se intră direct în salonul de primire a invitaților. Minuleștii erau gazde perfecte, spun toți cei care i-au cunoscut. Stăpînul casei își trata musafirii cu un lichior rețetă proprie, turnat din sticle etichetate cu dedicație de mîna sa: De vorbă cu cine îmi place – poem lichid distilat de Ion Minulescu sau, cele pentru uz personal, De vorbă cu mine însumi. În timp ce servitorii pregăteau masa în sufrageria alăturată, despărțită de salon doar prin niște draperii, discuțiile se purtau pe teme foarte diverse, inspirate, de exemplu, de fotografiile de familie – la mare, la patinoar, în călătorii –, de bastoanele sale (nu ieșea niciodată la plimbare la Șosea fără baston) sau de potcoavele adunate în călătoriile lui transilvănene, ca să-i aducă noroc. Apelat, de doamna sa, Minu, Minulică, Bebeluș sau Baronul von Zug (tren, în germană), poetul era un mare pasionat de turism. Posesor de abonament de serviciu gratuit pe CFR, Baronul von Zug își făcea bagajul cel puțin o dată pe lună și pleca prin țară în călătorii de documentare. Sau de aventuri romantice (Claudia i-a înțeles întotdeauna partea asta ludic-idilică, de Don Juan perpetuu – Eu știu c-ai să mă înșeli chiar mîine… –, și l-a lăsat să-și trăiască viața după cum îi dicta spiritul său liber).
O zi din viața poetului se petrecea cam așa: se trezea la 6 dimineața, îmbrăca halatul său preferat, unul albastru cu picățele, suna la bucătărie după cafeaua stropită cu rom de Jamaica, apoi ieșea pe balcon ca s-o savureze, în timp ce fanele din clădirea vecină, cămin studențesc pentru viitoare cadre didactice, aruncau cu bilețele înspre el și îl provocau să le recite versurile la mare modă Iubire, bibelou de porțelan… La 8, era la minister, în cabinetul său de director, pînă la 12, cînd se încheia programul. La 13,30 fix, lua prînzul împreună cu familia. După siestă, urmau activitățile de după-amiază: întîlniri la cafenea sau club, plimbări, shopping (îi plăcea să le facă fetelor sale multe cadouri cu gust; își și permitea, din salariul mare, 20.000 de lei, sau pensia și mai mare – 10.000 de la minister, plus 15.000 de la Societatea Scriitorilor Români). Cina cu meniu unic, cartofi prăjiți cu iaurt, i se servea în cameră. Numită de soție „Garsoniera lui Bebeluș“, încăperea are dotările unui mic apartament (pat, birou, baie de serviciu, garderobă, debara, balcon) decorat oriental: stampele japoneze și arabe, dulăpiorul chinezesc de secol XVIII, picturile persane pe mătase mărturisesc fascinația lui pentru Orient și Extremul Orient, poate și pentru că n-a putut călători acolo.
Ultima călătorie a făcut-o la doar 63 de ani: pe 4 aprilie 1944, în timpul primului bombardament al aliaților asupra Bucureștiului, Minulescu suferea un șoc care avea să-i fie fatal. Peste exact o săptămînă, la Spitalul Brâncovenesc, pleca definitiv dintre ai lui, după un stop cardiac, la fel ca tatăl pe care n-apucase să-l cunoască.
(articol publicat în Cațavencii nr. 27/516 din 7 iulie 2021 și pe catavencii.ro)
1 Trackback / Pingback