În a doua zi a excursiei de presă în Tenerife, s-a mîncat de prînz în Icod de los Vinos, în avanpremiera vizitei programate celebrității orașului, Drago Milenario, uriașul copac-dragon (mă rog, tufiș-dragon) care ar avea, zic gazdele, o mie de ani.
Ni se rezervase special îngustul separeu de lîngă salonul principal plin cu mușterii al tavernei deschise într-o clădire veche La Parada, în care masa de 12/16 persoane distanțate/înghesuite ocupă tot spațiul și intrarea se face prin niște uși masive din lemn, direct din stradă. Probabil, locul în care-și țin ședințele de șpriț consilierii locali, feriți de priviri indiscrete. Dealtfel, cu unul dintre ei, un nene la vreo 45-50 de ani care se nimerise la masă peste drum de mine, m-am conversat amical în engleză. Printre altele, José Luis mi-a explicat amabil rețetele preparatelor locale care ne-au fost servite. Nu înainte însă de speech-ul de politician al șefului lor, primarul, care, după ce s-a lăsat puțin așteptat, s-a așezat în capul mesei, ca nașul la nuntă, și a vorbit afectat vreo zece minute, prezentîndu-și localitatea într-o spaniolă alambicată tradusă aproximativ de ghid.
Cum ziceam, ni s-a servit bucătărie tradițională de Icod de los Vinos. La gustări, pastă de chorizo flambată, brînză cu migdale, salată de roșii, ceapă și papaya, ceva grătar de pește și gogoși umplute cu carne de pui mînjite cu un sos picant, un soi de șnițel dolofan îmbogățit în interior cu diverse legume. Felul principal, tocana de iepure cu garnitură de orez și cartofi fierți întregi, cu coaja încă prezentă, pe ici, pe colo, n-a arătat grozav de apetisant, dar, ce-i mai important, a avut gust bun.
Desigur, de pe masă nu puteau lipsi licorile din numele orașului, vinurile autohtone malvasia, un vechi soi de strugure local neatins de filoxera care a făcut ravagii pe continent, acum mai bine de un secol, de care canarienii sînt atît de mîndri încît i-au făcut și-un muzeu dedicat (strugurelui și vinului, nu filoxerei). Am degustat ceva mai insistent două albe, un Viña Engracia fructat cu medalie de argint la Lyon, anul trecut, și un Aceviño demisec din 2018, dar nu pot să spun c-am fost foarte impresionat. Chiar dacă nu știu să aibă neapărat muzeu (practic, ce-ar adăuga în plus vinotecii de colecție a cramelor noastre: fotografii cu podgoria, expoziție de dopuri?), cele românești dau clasă multor vinuri europene, nu numai celor canariene.
(articol publicat în Cațavencii nr. 3/440 din 22 ianuarie 2020)
Be the first to comment