Dacă intri într-un magazin alimentar din Cernăuți (nu prea există supermarket-uri, cică ar fi cîteva lanțuri de retail ucrainene, dar în afara orașului), te simți, financiar, ca un nordic care vine în România: berea (10 grivne) și coniacul (100 de grivne – 0,5 l) sînt de două-trei ori mai ieftine, țigările (pachetul de LM – 16 grivne, cel de Marlboro – 25 de grivne) au prețuri de vreo patru ori mai mici ca la noi. O călătorie cu autobuzul e și ea infimă valoric (3 grivne, adică mai puțin de 50 de bani), de-ți vine să cumperi toate biletele și să te plimbi singur cu el prin tot orașul, ca-ntr-un taxi cu 40 de locuri.
O plimbare prin Cernăuți e o călătorie istorică în timp. Macadam, case evreiești, prăvălii și clădiri impozante moștenite de la austro-ungari, prin tot centrul, blocuri comuniste și trotuare sparte, spre periferie. Automobile Lada, majoritare pe străzi cu aspect provincial, autobuze anacronice, cu uși care se deschid cu zgomot de tablă lovită. Te simți ca într-o vizită la un bunic al Bucureștiului. Născut în 1408, cu 51 de ani înaintea Capitalei, Cernăuțiul se și califică, din punct de vedere al vîrstei, pentru poziția asta familială.
Singurele chestii moderne sînt antenele de satelit de pe acoperișuri. Imperiul contraatacă prin fațade vechi de o sută și ceva de ani, peste care se mai recunoaște încă varul interbelic. Alfabet chirilic peste tot, de-ți fracturezi privirea încercînd să deslușești ceva, orice. Aproape nimeni nu vorbește engleză, pe oricine ai întreba: polițist, vînzătoare, recepționeră de hotel, trecători tineri. Poți să încerci în românește, probabil ai mai multe șanse să te faci înțeles, dar faptul că se vorbește numai rusește în jurul tău e un motiv serios de inhibiție.
Mă simțeam ca în Lost in Translation, versiunea filmată în Ucraina. Căutam un punct de informare turistică: harta cumpărată cu 27 de grivne (1 leu = 6,5 grivne) de la un chioșc din gară, cu explicații în caractere chirilice, nu mă ajuta absolut deloc. Nimeni nu știa ce întreb sau nu știa pur și simplu. Încerc să comunic cu un grup de puști care atîrnă de niște gărdulețe, lîngă un fast-food. Unul dintre ei îmi răspunde inteligibil, dar nu știe să-mi spună unde ar fi centrul turistic. Mă trimite înăuntru, la fetele care împachetează cartofi și chiftele. Îmi încerc norocul și acolo. Poliglota chebabăriei, chemată de urgență la tejghea: În gară, parcă. Sună logic și credibil, dacă n-aș fi fost deja acolo, fără succes. Mulțumesc și ies dezorientat. Din spate mă ajunge puștiul cu care vorbisem mai înainte: se oferă să-mi arate ei orașul.
Max vorbește binișor engleză, prietenii lui foarte puțin spre deloc. Mă duc să-mi arate Universitatea, un fel de Hogwarts din Harry Potter, Kobylyanska, pietonala pe care iese lumea la aerisit, duminica, biserica roz din părculețul central, care e celebră pentru ceva, nici ei nu știu pentru ce. Și, bineînțeles, Bavaria, cîrciuma cu doi tauri de bronz în față în care se bea bere proaspătă, făcută loco, în aceeași zi. Doar eu, ei nu – sînt încă minori.
După ce m-am despărțit de băieți, am continuat să explorez singur orașul. Kobylyanska, Muzeul de etnografie. Mă chinui să aflu dacă în interior chirilicele sînt dublate și în latină. Inutil: paznicul și casiera îmi arată imperturbabili zece degete: 10 grivne intrarea. Ăsta e răspunsul lor la toate întrebările mele.
Uau, firmă în românește: „Depoul principal al fabricei de drojdie presată și spirt Grigorcea Carapciu P/s S.A.”. Nu credeam niciodată că o să mă bucur atît la vederea unei relicve scrise de nenea Grigorcea, acum 80 de ani, în dragul nostru alfabet latin.
După ce-am întors orașul pe toate părțile, am găsit întîmplător și centrul de informare turistică. În holul Primăriei, prima ușă pe dreapta, imediat cum intri.
(va urma)
(articol publicat în Cațavencii nr. 42/273 din 19 octombrie 2016 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment