După două-trei zile de pieton în Penne, la finalul multiplelor peregrinări prin orașul bătut cu pasul pe toate părțile, următoarea mișcare turistică logică de făcut e o vizită vecinilor din Loreto Aprutino. Localitatea aflată vreo șase-șapte kilometri mai încolo, pe drumul spre Pescara, construită, ca și Penne, pe și pe lîngă o colină – partea medievală, pe verticală, în amfiteatru, cea modernă, pe orizontală, de-a lungul șoselei-bulevard care șerpuiește pe la baza dealului, trecînd prin centru. Centrul nou. Interesant e, desigur, să vezi centrul istoric al Orașului de Sus, urcînd printre construcții din cărămidă nudă, netencuită, sau mai noi, ridicate pe fundații vechi. Ce poate fi văzut și din interior sînt cele cîteva muzee (Museo dell Olio, al uleiului de măsline, cel de etnografie și ceramică, cel arheologic de la biserica abației Abruzzo) și Palazzo Chiola, reconstrucția de secol XIX a unui fost castel de secol IX administrat de călugării benedictini, ajuns acum hotel de patru stele. Momentan, închis de pandemie.
Dacă ai venit în zonă cu mașina sau ți-ai închiriat una, poți ajunge chiar și mai departe. Ca turist în Abruzzo ești privilegiat: relativ puțină lume care călătorește în Italia realizează că există lucruri interesante de văzut și dincolo de Florența sau Veneția. Cei mai mulți turiști vin de la Roma, sătuli de arhicunoscutele obiective ale turismului mainstream, într-o excursie de cîteva zile în Abruzzo-ul montan (mai adecvat reliefului, ar fi să-i spui Abrupțo) sau cel marin, al litoralului Adriaticii. Principala destinație a munțomanilor este Parco Nazionale del Gran Sasso e Monti della Laga, rezervația naturală cu aspect deosebit, habitat al unor specii rare. Nu numai floristice sau faunistice: aici rezistă încă schimbărilor climatice Calderone, cel mai sudic ghețar european.
După zeci de kilometri de serpentine cu peisaj tipic pentru Abruzzo (cînd te uiți în față, deasupra colinelor terasate, vezi creste de munți; cînd te uiți în spate, în vale, peste terenurile vălurite ale viilor și livezilor de măslini, vezi, la orizont, marea), șoseaua întortocheată cu asfaltul crăpat, pe alocuri, care urcă printre arbuști, tufărișuri și boschete, iese în gol alpin și, dintrodată, zările ți se deschid. Ești pe vastul platou Campo Imperatore, podișul între munți alintat Micul Tibet din apropierea masivului Gran Sasso (2.912 m), cel mai înalt vîrf al Apeninilor, coloana vertebrală a Peninsulei Italice. Caii semisălbatici care pasc într-o ambianță de prerie a Munților Stîncoși te duc cu gîndul la filmele cu cowboy și indieni ale Hollywood-ului. Nu ești nici primul, nici singurul: imaginea asta li s-a năzărit, acum mai bine de cincizeci de ani, și producătorilor de western-uri comice cu celebrii (pentru cetățenii 45+) Bud Spencer și Terence Hill, cei doi actori italieni cu nume de scenă americane care umpleau cinematografele anilor ’70-’80. Un panou informativ îți explică că ești chiar pe locul de filmare al spaghetti-western-ului Continuavano a chiamarlo Trinità, turnat aici, în 1971. În afară de indicatorul ăsta din lemn, nici un alt semn – vreun ranch, țarc, cort – rămas pe platou. Oricum, singurele construcții în toată imensitate asta sînt cele două căbănuțe înconjurate de autorulote, motociclete și mașini, din interiorul cărora poți să cumperi ingredientele picnicului pe care ți-l gătești singur. Afară, pe mulțimea de grătare din față, ca să-l mănînci la mesele și băncile alăturate parcării. Lîngă colegii călători aflați la popas, în pauza de masă a traseului spre obiectivele zonei: observatorul astronomic operat de specialiști de la Roma sau hotelul micii stațiuni de iarnă în care-a fost încarcerat dictatorul Musolini, în 1943, pînă să fie eliberat de un comando nazist.
În drum spre orășelul cel mai apropiat, Santo Stefano di Sessanio, din șoseaua care coboară pantele părții de sud-vest a lui Campo Imperatore, privirea e atrasă de zidurile și acoperișurile înconjurate de macarale de pe un vîrf de deal, ridicat ca o insuliță împădurită dintre fîșiile de cîmpuri din jur. O poziție strategică descurajantă pentru orice străin cu intenții de asediu, de cetate medievală inexpugnabilă, săpată, parcă, integral în stîncă. Intrat prin larg deschisa, azi, Porta Medicea pe vechiul domeniu al familiei Medici, te pierzi prin măruntaiele de piatră ale milenarului castel (cele mai vechi structuri arhitectonice sînt de secol XI) cu ziduri groase, ganguri boltite și străduțe pavate cu macadam, atît de înguste încît trecătorii încap doar călare, pe cal sau pe (lîngă) bicicletă, pînă la treptele spre turnul închis accesului, încă în restaurare după distrugerile provocate de cutremurul din 2009. În Santo Stefano di Sessanio mai trăiesc acum doar vreo sută de locuitori. Aproape exclusiv din banii lăsați de vizitatori în pensiunile, buticurile cu artizanat și produse agricole locale (miere, ulei de măsline, mortadella și alte mezeluri, canestrato, pecorino și alte brînzeturi, vinuri de Montepulciano), bărulețele (Ovino, cafeneaua cu două mese din grotă, e cea mai interesantă) și terasele împrăștiate prin cetate. În week-end-uri și vara sînt aici mai mulți turiști decît localnici.
La întoarcerea spre Penne, programează-ți neapărat o oprire de măcar oră în Farindola, orășelul cu clădiri construite în, binecunoscutul de-acum, stil abruzzez, unele peste altele pe un versant de deal. Cel puțin așa se vede de departe. De aproape, dintre pereții caselor cu spații mici de trecere printre ele, e mai puțin îngrămădit și claustrofobic, mai ales dacă ieși din cînd în cînd pe nenumăratele terase și balcoane cu vedere în vale. Panorama cea mai spectaculoasă ți se desfășoară sub ochi, sus, de la balustrada punctului de belvedere situat lîngă indicatoarele traseelor turistice marcate spre crestele din jur și cascada Vittelo d’Oro, peste drum de piațeta din fața Primăriei, unde, în interiorul buclei ac-de-păr a șoselei în serpentină, a fost ridicată statuia-monument a unei capre negre. Un simbol nu numai pentru farindolezi, ci pentru toți abruzzienii de munte, oameni activi, cu o pregătire fizică remarcabilă: îți trebuie sprinteneala ei ca să trăiești aici, să urci și să cobori zilnic sute de trepte spre școală sau spre muncă, ca între apartamentele unui bloc de 20-30 de etaje fără lift.
(articol publicat de catavencii.ro, 18 noiembrie 2021)
Be the first to comment