Cobori din trenul care te aduce de la Viena (via Frankfurt) la capăt de linie: Amsterdam Centraal. La ieşirea din gară dai cu zarul, cum ai văzut la nenea de pe Travel&Living: pieton, taxi sau şalupă? Varianta a), aşa că îţi aranjezi rucsacul pe cocoaşă şi cu bruma de latină rămasă din şcoală o iei per pedes apostolorum. Sau b): sari în canalul Damrak şi porneşti înot spre centru. Care centru nu e foarte departe, iar călătoria pînă acolo e o adevărată plăcere: mai bei o bere (atenţie: la terasele de pe marginea canalelor o halbă e minimum 5 euro), mai faci o poză la pădurea de biciclete din parcări şi flota de bărci, vaporaşe, iahturi de pe canalele rîului Amstel (nu, nu curge bere pe el) de la care vine denumirea oraşului: Amstelredam = baraj pe Amstel. Din cînd în cînd, un poliţist pe motocicletă trece încet, ocolind cu grijă mareea de turişti, cu aerul că te-ar ajuta în orice situaţie dificilă; but don’t push your luck…
Şi dacă nu te-ai rătăcit prin reţeaua oarecum concentrică de străduţe şi canale cu poduri ce scriu de 800 de ani cartea de istorie vie “De la satul de pescari din 1200 la oraşul cosmopolit de astăzi”, ajungi destul de repede acasă la Madame Tussauds, în piaţa centrală Dam, lîngă care se află şi Primăria. Foarte aproape e şi faimosul cartier Wallen (cum, nu vă spune nimic? e numele de fată mare al Red Light District), în care exponatele nu mai sînt de ceară: bucăţile de carne (în general neagră) se etalează, generos, în galantare. Doar întinzi mîna cu portofelul şi te serveşti. Vezi chiar un cuplu care negociază cu prestatoarea; probabil doamna vrea să se asigure de calitatea serviciilor de care va beneficia domnul… Sau poate e direct interesată?
Coffee-shop. Cafeaua tocmai s-a terminat. Ai grijă ce fumezi, dar mai ales ce mănînci. Evită ciulamaua de ciuperci: ultima dată era alterată 😉 Dacă ai greşit cumva prăjitura şi ai luat dintr-aia hard (nu-i vorbă că-i semnalizată pe ambalaj: scrie clar în olandeză), ceva vreme o să-ţi cauţi creierii pe sub masă. Te simţi ca un computer pe care rulează un program de benchmark: creierul e dus pînă la frecvenţa maximă, plămînii ventilează supraturaţi, inima e în overclocking, placa video dă artefacte pe retină. Începi să crezi legenda locală cu orbul care la ieşirea din coffee-shop a văzut… Oricum, nu face greşeala altora: vizitează-l la plecare. Altfel, o să descoperi alt oraş: dimensiunile şi proporţiile dansează în capul tău amintindu-ţi de oglinzile de bîlci, iar culorile intră unele într-altele ca la desenele în acuarelă ale copilăriei.
Ajungi pe dibuite din nou la gară – pentru că hostelul la care ai rezervare e în Alem, care e aproape de Zaltbommel, care e pe lîngă Utrecht – şi de acolo la destinaţie. Prin nu se ştie ce minune in one piece (placa de sunet a picat şi ea testul: claxoanele şi soneriile de bicicletă ajung cu întîrziere între căşti…).
Pe amfitrionul nostru îl cheamă Theo (a zis cineva Van Gogh?), exact ca pe fratele celebrului Vincent. Un burlac haios multitalent: ghid turistic, jurnalist la o publicaţie locală, liderul echipei de fotbal VV Alem, secţia old-boys. Şi patron de hostel superprietenos: pentru 20 euro/zi ai cazare şi o masă inclusă. Regulile casei sînt simple, că e una singură: eşti membrul familiei. Te simţi ca acasă, te comporţi ca acasă. Îţi iei bere din frigider, îţi speli farfuria, stai pe net cînd vrei, dai o mînă de ajutor cînd se pune masa, etc. Ai talente culinare? Eşti liber să le experimentezi! Restul lumii: un cuplu de australieni simpatici (Kokie şi Ian) şi unul de nemţi morocănoşi ale căror nume nu le reţii.
Încaleci una din cele 10 biciclete din garaj şi pleci în recunoaştere. Case din cărămidă roşie, ferestre mari cît peretele, acoperişuri ascuţite, proprietăţi delimitate de gard viu, străzi pavate cu “biscuiţi” ca aleile din parc. De fapt, întreaga localitate pare integrată într-un parc imens. Deşi nu e mai mare decît Regia, Alem are debarcader cu iahturi, bac peste rîul Maas/Meuse şi două terenuri de fotbal cu nocturnă. Saluţi politicos (Howdoo!) pe toţi cei pe care-i întîlneşti şi observi că absolut toată lumea pînă în 50-60 de ani vorbeşte engleză.
Dai din pedale de plăcere şi îţi propui un minitur (15-20 km) ciclist al zonei: Alem – Zaltbommel – Gameren – Kerkwijk – Ammerzoden – Hedel – Velddriel – Alem. Bandă separată pentru biciclete paralelă cu şoseaua avînd intersecţii şi semafoare dedicate, cîmpuri pe care culturile sînt trasate ca pe planşa de desen, vaci de colecţie coborîte din reclame tv, mori de vînt spectaculoase (au mai rămas în jur de 1150 în toată Olanda şi sînt monumente istorice sub monitorizarea statului), castelul din Ammerzoden şi ruinele bisericii bombardate de nazişti în ultimele zile ale WW2, rămasă aşa de atunci spre aducere aminte… Oricît te chinui, nu reuşeşti să-i explici australianului de 23 de ani care te însoţeşte, cît de nociv a fost comunismul românesc şi (printre altele) cîte biserici, construcţii şi situri istorice a distrus în vreme de pace. Mai exact, tu reuşeşti să-i explici, numai că el nu reuşeşte să înţeleagă în ruptul capului cum a fost posibil ca o ţară întreagă să fie prostită atît amar de vreme de-un cizmar, o tută şi şleahta lor de nemernici…
După prînzul olandez (cotlete pe piure cu tot felul de ierburi în el, extracondimentat) şi cina australiană (lasagna foarte gustoasă) din primele zile, îţi vine rîndul: publicul cere masă cu specific românesc. Şi pentru că nu te vezi făcînd mămăligă şi sarmale, după o excursie la supermarketul local îţi iese “a tipical romanian student meal”, cum o botezi: omletă cu Frikindela’s (nişte cîrnaţi delicioşi subţiri cît degetul mic) cu cartofi prăjiţi şi castraveţi muraţi, bere Bavaria la doză şi un păhărel de palincă adusă de acasă, devenită brusc atracţie generală şi pericol public în acelaşi timp. Liquid bomb, poison, flamethrower sînt doar cîteva dintre propunerile de etichetă-avertisment pentru sticla a cărei nouă locuinţă e barul hostelului.
Cine vrea excursie la Utrecht? Te înscrii urgent pe lista lui Theo, care pleacă cu treburi în cel mai apropiat mare oraş. Îl laşi la tîrgul lui de turism din imensul complex expoziţional Jaarbeurs şi tu îţi vezi de-ale tale. Ce se poate distruge repede şi ieftin pe-aici?
Localitate de pe timpul romanilor, Utrecht a trecut prin timpuri păstrînd cîte ceva din fiecare epocă. Are dom (cel mai înalt din ţară) cu clopot de 500 de ani, are canal central pe care să te dai cu barca, are clădiri medievale conservate incredibil şi are şi Hoog Catharijne – un monstru de construcţie între gara principală Utrecht Centraal şi centrul oraşului cu arteră pietonală, acces la mijloace de transport, sedii de firme, magazine, restaurante – faţă de care mall-urile bucureştene joacă la pitici (ce Vitan? ce Plaza? să-l vezi pe ăsta, fată!!!). Dacă te ia foamea după atîta colindat, poţi să încerci felul lor preferat de fast-food: cartofi prăjiţi cu maioneză, porţia medie de 1.8 euro fiind arhisuficientă pentru refillul caloriilor arse.
Faci cadou DVD-ul cu muzică şi imagini din Ro pregătit de acasă, schimbi id-uri, adrese de mail, numere de telefon şi îţi iei rămas bun de la toată lumea. Australienii insistă să te conducă la Den Bosch, de unde îţi pleacă autobuzul de Paris şi fac cinste cu o bere la o terasă din centru.
Rămas singur în staţia de lîngă gară, îţi aminteşti de întrebarea de aseară a gazdei (Cum ţi s-a părut Olanda faţă de România?) şi de replica ta stil no comment (Total diferită!). Şi îţi răspunzi acum, ca la Radio Erevan: da, după intrarea noastră în UE e adevărat că România e la fel ca Olanda. Numai că în loc de programul megalomanic “sute de săli de sport la tot cartierul” – piste pentru ciclişti pe care dă din pedale lume de la 7 la 70 de ani, în loc de trotuare sparte, praf, gunoaie, maidanezi, cerşetori, claxoane şi înjurături – lalele, curăţenie, respect, zîmbete şi mulţumiri, în loc de girofaruri şi coloane oficiale – politicieni pe bicicletă…
(articol publicat în Academia Cațavencu nr. 18/803 din 9 mai 2007)
Be the first to comment