A doua zi a aventurii montane prin Balcanii sîrbești a început la Kopajkoșara, un sătuc de munte izolat, cu populație îmbătrînită, cum avem și noi destule prin Carpații noștri. Ajunseserăm acolo pentru explorarea uneia dintre cele mai interesante caverne locale, Peștera Samar din masivul Kalafat, sub stricta îndrumare a ghidului speolog Miloș, colaboratorul lui Milan, patronul agenției de turism Nature Travel Office din Niș și organizatorul expediției.
Nu poți intra oricum într-o peșteră care nu-i amenajată pentru vizitare cu eșafodaj de schele, trepte, balustrade, sistem de iluminare. Samar n-are nimic din toate astea: e imperios necesară, deci, purtarea unui echipament adecvat – costum din neopren, șosete speciale, cizme din cauciuc cu talpa striată, cască, lanternă frontală. Ghizii au, la purtător, în plus față de dotarea standard, bidoane de plastic închise etanș și saci impermeabili în care cară corzi, lanterne și baterii de rezervă, snacks-uri și batoane energizante, apă. Pregătirea asta s-a făcut lîngă un pîrîiaș care curge printre niște stînci abrupte, la un adăpost fără pereți, dar cu acoperiș, masă și două bănci, loc de gustare, odihnă sau, în cazul nostru, de echipare și instructaj: Toate fermoarele echipamentului închise pînă la capăt, Atenție pe unde calci și pe unde dai cu capul/casca, Ascultă indicațiile ghizilor, Stai în grup compact, Fă poze doar din poziția oprit pe teren ferm. Kathi, nemțoaica, ne-a mărturisit că suferă de claustrofobie și că n-ar prea vrea să intre, dar am convins-o să-și învingă frica de spații închise și să încerce.
Intrarea e undeva un pic mai sus de locul de popas, o gaură între bolovani prin care te strecori sprijinit în mîini pînă la primii pași ai celor trei kilometri de galerie printr-o rocă, din fericire, nealunecoasă, pe care am avansat, urcînd sau coborînd, cu precauție, în cam toate pozițiile: și biped, dar și în mersul piticului, în patru labe, tîrîș, prin culoare strîmte sau prin matca unui pîrîu subteran cu praguri de piatră pe care curg minicascade, pe prundiș și bolovăniș, prin nămol și apă pînă la genunchi, la brîu, la piept sau chiar înot, stil pluta, pe spate. La o temperatură a aerului constantă, de vreo 11-12° C, și a apei foarte rece, doar cîteva grade peste zero, costumul din neopren și-a dovedit utilitatea: dacă e mărimea potrivită pentru tine, stă fix pe piele și izolează termic foarte bine, păstrînd temperatura corpului la valori confortabile.
După vreo 10-15 minute de la intrare, Kathi s-a schimbat la față, a început să tremure, să plîngă și, oricît am încercat noi s-o încurajăm, Milan a trebuit să se întoarcă cu ea înapoi. Ceva mai încolo, ne-am dat cu toții seama că, oricum, nemțoaica n-ar fi putut trece de punctul acela: tavanul coborîse atît de jos, încît a trebuit să ne strecurăm printre dinții de piatră și să înaintăm de-a bușilea. Eforturile ne-au fost răsplătite de expoziția bijuteriilor peșterii, cum le-a caracterizat Miloș, depunerile de calciu în țurțuri, stalactite, stalagmite, coloane, dantelărie de calcare sclipitoare în lumina rece a ledurilor.
În zona de canal uscat, neinundabil, plină cu cutii de conserve ruginite, resturi de ambalaje alimentare și rămășițe de bivuac, am aflat și de ce Samar se mai numește și Peștera lui Milutin. I-a fost casă, pentru 464 de zile, unui sîrb care-a rămas în istoria speologiei: Milutin Velijkovici a locuit aici din iunie 1969 pînă în septembrie 1970, record de Guinness Book, pentru mai bine de o jumătate de secol (l-a bătut, recent, o fată din Spania care-a stat, într-o altă peșteră, vreo 600 de zile). O tonă de provizii, cîteva găini, rațe și un cîine au fost toată averea sa din interior; plus o rețea electrică, niște becuri pe care un localnic le aprindea cînd afară era zi și le stingea noaptea, ca izolatul să-și facă o idee de trecerea timpului. Deși nu era speolog, Milutin a cartografiat peștera și a ținut un jurnal foarte amănunțit. De ce toată aventura asta? Nu se știe exact. Există mai multe teorii: prima, că a fugit de niște datornici; a doua, că a onorat provocarea de pariu cu un prieten jurnalist; a treia și cea mai interesantă, că era cobaiul unui experiment militar al programului spațial iugoslav. Cert e că singurul locuitor actual cu care ne-am întîlnit a fost un triton ale cărui culori negru-galben străluceau magnific în fasciculele frontalelor.
După vreo două ore și trei sferturi de explorări cavernistice, care s-au simțit ca o zi, pardon, ca o noapte întreagă, am văzut, în sfîrșit, luminița de la capătul tunelului. Printr-o spărtură de munte, un aven verde cu bolți spectaculoase de catedrală naturală.
P.S. La cina tîrzie de la Pensiunea Vrelo, întrebat de Milan How was it?, cum mi s-a părut această experiență, i-am răspuns că a fost diferită față de orice altă peșteră în care am intrat. Pentru că pe asta chiar o simți: You feel the cave.
(articol publicat în Cațavencii nr. 27/669 din 10 iulie 2024 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment