Drumul spre Tenerife a avut escală, o zi la dus, o zi la întors, în Madrid. Un oraș cu bulevarde largi și clădiri (marea majoritate) albe, gri sau cărămizii cu fațade sobre, nu foarte turistic, dar în care poți petrece cîteva ore interesante, chiar și dacă doar te plimbi aiurea pe străzi.
Dintre toate capitalele vest-europene, Madridul are cel mai ieftin și rapid transfer de la aeroport: autobuzul expres 200 (1,50 euro plătiți șoferului) parcurge cei vreo zece kilometri pînă la Avenida de America, hub-ul central de transport underground (la subsol, nivelul 0, e autogara autobuzelor internaționale, un etaj mai jos, la -1, cea a curselor locale și interurbane spaniole, la nivelul -2, stația de metrou), în vreo 15-20 de minute.
Nu mai fusesem de zece ani în Madrid și tot ce-mi mai rămăsese în memoria turistică din orașul-stație a călătoriei Interrail din 2009 erau Palatul Regal, Plaza Mayor, muzeele jamon-ului (lanțul de magazine al celebrelor șunci împrăștiate prin tot centrul) și Prado. Pe care atunci l-am văzut doar pe dinafară, pentru că n-aveam nici timp, nici bani ca să-l vizitez. Acum aveam, și timp, și bani, dar n-a mai fost nevoie să bag mîna în buzunar după cei 15 euro ai tarifului standard: am intrat gratis, ca toată lumea prezentă, de Zilele Porților Deschise cu ocazia celor două sute de ani de la înființarea muzeului.
După avansarea într-o coadă de dinozaur vegetarian (care, surprinzător, s-a mișcat neașteptat de rapid: de la trotuarul din bulevard pînă la ghișeul aflat la vreo sută de metri mai încolo, nu știu dacă am făcut mai mult de zece minute), primeai împreună cu biletul, pătrățelul de hîrtie care avea tipărit prețul (0 euro), lîngă codul de bare de înduplecat bara turnichetului, și un pin roșu inscripționat Museo Del Prado – 200 Años. Înăuntru, ca să nu te rătăcești prin labirintul de săli ai căror pereți sînt tapetați cu tablouri de colecție ale pictorilor de care toată lumea a auzit măcar vorbindu-se (Rafael, Rembrandt, Tizian, El Greco, Rubens, Velásquez, Caravaggio, Bosch, Botticelli, Goya și lista continuă cu maeștri ai Renașterii sau ai diferitelor școli europene, în frunte cu cea spaniolă, desigur), ai neapărat nevoie de hartă – pliantul gratuit pe care, dacă nu l-ai primit la intrare, imediat cum ai trecut de garderobă, de la standul central al punctului de informare de la parter, e recomandat să te întorci și să-l iei. Pe trei dintre paginile succintului ghid o să găsești și lista capodoperelor de neratat, odată intrat în Prado.
Sînt o mulțime de lucrări interesante, pe care rămîi agățat cu ochii și uiți să te mai miști. Numai în fața unui Bruegel imens, Triumful morții, am rămas pe puțin un sfert de oră, scanînd toate detaliile apocaliptice ale picturii cît un perete de garaj, care te bîntuie multă vreme după ce-ai plecat din muzeu.
Dar cît timp să vezi numai tablouri? La un moment dat simți că te dematerializezi și te transformi în personaj colorat pe o pînză veche: după vreo patru ore de privit numai vopsele, te-apucă amețeala și cauți năuc săgețile pe care scrie Exit.
Intrat pe o lumină palidă de mijloc de decembrie, am ieșit într-un întuneric punctat de mii de luminițe de Crăciun, ca să mă alătur milionului de oameni care se tîrau în coloană, pe trotuare și prin piețe.
(articol publicat în Cațavencii nr. 5/442 din 5 februarie 2020 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment