După vreo trei ore cu trenul de la Casablanca, sîmbătă după-amiază, cinci zile de la plecarea în turul Fez–Meknes–Rabat–Casablanca, mă întorceam în Marrakesh pentru zborul spre casă de a doua zi foarte de dimineață.
Locul: Cazarea pînă la decolare o găsisem tot în medina acestui oraș misterios, plin de contraste și mirosuri neașteptate. Online a fost simplu, mai dificil a mers cu găsirea hostel-ului pe teren, în labirintul de străduțe furnicar de oameni al medinei. Cum-necum, într-un tîrziu, am nimerit gangul lung unde, spre capăt, pe dreapta, se află ușa din zidul netencuit pe care scrie cu vopsea albă Kammy Hostel. Înăuntru, surpriză (plăcută): mi-a deschis o blondă drăguță, posesoarea unei engleze perfecte și a unei perechi de sîni spectaculoși, care m-a poftit pe canapeaua din spațiul comun cu ambianță total diferită de haosul de-afară. Și, mai apoi, la etaj, spre camera umplută cu paturi în care aveam să dorm jumătate de noapte. Supremul lux al locașului meu de la parterul unuia dintre cele patru bunk-bed-uri printre care abia aveai loc să te strecori era reprezentat de firida din zid pe care se pot depozita lucruri și cearșaful cel mai aproape de noțiunea de curat pe care l-am găsit într-un hostel marocan.
Prețurile: Patul a costat vreo 50 de dirhami, cam 5 euro. Toți dirhamii rămași (după ce i-am dat deoparte pe cei 150 – tariful standard al taxiului centru-aeroport) i-am transformat într-un pahar de vin alb pe care tipa care făcea curat prin bucătărie mi l-a mai umplut, generoasă, încă o dată.
Oamenii: Ceva mai tîrziu aveam să aflu, de la vecinul de la etajul patului, un neamț din Leipzig, că fata care m-a primit, Shakira, e americancă. O turistă pe care Nasser, patronul hostelului, o oprise, cică, din călătoria în jurul lumii, convingînd-o să aplice pentru un post în recepție. Și în patul său.
Ambianța: Dimineață, l-am cunoscut și pe Nasser, un tînăr fîșneț, bun vorbitor de engleză, foarte amabil: deși era 4 a.m., se trezise deja și-mi aranjase transferul la aeroport. Ne-am despărțit amical în fața ușii, urcînd în van-ul negru, comandat doar pentru mine, în care niște tipi cu aspect de interlopi stăteau pe locurile din față. Ce să zic, m-am simțit ca un VIP. Un VIP puțin cam căcat pe domnia sa: în întunericul ăla, rulînd stînga-dreapta pe niște străduțe pe care nu le recunoșteam, băieții puteau să mă ducă oriunde și să mă tranșeze pe părți componente (în cel mai bun caz, portofel, cameră, telefon). Cînd am văzut luminile aeroportului, m-am liniștit. Niciodată nu mi-am dorit atît de mult să mă întorc în România.
(articol publicat în Cațavencii nr. 12/398 din 27 martie 2019)
Be the first to comment