De la Zürich la Berna – cam o oră cu trenul. Pe geam, peisaj bucolic: dealuri cu păşuni şi vitele aferente, cabane construite cu bun-gust, păduri ce se continuă pînă în interiorul localităţilor. Şi cîteva hale şi turnuri care fumegă, ce nu par deloc din documentarul ăsta economic. Fabrici de ciocolată? De ceasuri? Că bănci şi hoteluri sigur nu sînt…
Ducele Berchtold V de Zähringen a vînat în 1191 un urs care avea să devină celebru, urcat pe blazonul unui oraş năşit chiar de el (Bär = urs, în germană). Pe locul unde a căzut animalul, acolo unde o buclă a rîului Aare creează o peninsulă, s-a început construcţia actualei capitale a Elveţiei. Oraşul a crescut în timp în dimensiuni: pe latura vestică s-au construit succesiv trei porţi de intrare, după care s-au făcut poduri şi viaducte, extinzîndu-se în amfiteatru pe colinele de pe partea cealaltă a rîului.
Departe de ideea de capitală pe care o ştii (zgomotoasă, murdară, trepidantă), Berna seamănă cu o staţiune montană, deşi Gurten şi Bantiger sînt mai mult nişte dealuri împădurite de pînă în 1.000 metri înălţime. La cei doar 130.000 de locuitori pe care îi are, e un oraş liniştit, cu multă lume pe bicicletă, cu parcuri, fîntîni cu statui şi trotuare acoperite cu arcade la parterul clădirilor. Un fel de coloane de la Romană, presărate prin tot oraşul.
Centrul nu e mare: îl traversezi lejer cu pasul de la nord (podul Kornhausbrücke) la sud (podul Kirchenfeldbrücke) şi de la vest (gara) la est (podul Nydeggbrücke). N-ai nevoie de ghid; totuşi dacă-ţi doreşti unul personal, îl poţi cumpăra de la centrul de informaţii pentru turişti cu aproximativ 20 de euro. În formă de mp3 player cu indicaţii în engleză.
Plecat de la gară, prima clădire care-ţi atrage atenţia e Bundeshaus – clădirea Parlamentului elveţian şi cele 26 de arteziene din faţă. Numărul cantoanelor din federaţia helvetică.
Zytglogge (Turnul Cu Ceas) a fost prima poartă a oraşului. După ce a pasat funcţia asta pe la 1256 proaspătului venit Käfigturm, a început să dea ora exactă la tot cartierul. E locul principal de întîlnire al urbei. Fie şi numai pentru a face mişto de mulţimea de turişti care stă cu gura căscata la jocul de figurine mecanice (un cocoş, cîţiva urşi, un bufon dansator) care începe cu 4 minute înainte de fix.
Dacă te simţi norocos, poţi să intri la Casino. Dacă nu, treci podul Kirchenfeldbrücke spre Muzeul de istorie al oraşului, transformat practic în cel mai mare muzeu Einstein din lume (E=mc² a absolvit nişte şcoli prin Elveţia şi a locuit la începutul secolului XX cîţiva ani în Berna).
La Bärengraben (Groapa Urşilor), Pedro şi Tana privesc plictisiţi în sus la turiştii care aruncă cu portocale sau biscuiţi. Un sfat pentru urşii gunoieri de la Braşov: emigraţi în Elveţia, că e bine să fii urs aici!
Ai urcat deja spre parcul Rosengarten (Grădina Trandafirilor), deasupra curburii rîului Aare şi admiri oraşul de la înălţime. Cum o fi să trăieşti toată viaţa într-un oraş de vacanţă ca ăsta, fără praf, claxoane şi bălţi la prima ploaie?
(articol publicat în Academia Cațavencu nr. 33/869 din 20 august 2008)
Be the first to comment