Corespondență britanică, de la trimisul Cațavencii special la fața, spatele și profilul locului: De o săptămînă sînt resident (în traducere liberă, vizitez niște prieteni) în Macclesfield, un orășel de 50.000 de locuitori din comitatul Cheshire, situat la vreo 20 de mile sud de Manchester, cam de dimensiunile Oneștiului și populația Mediașului. Comparațiile cu localitățile românești se opresc însă aici.
Da, Macclesfield e mic: de la gară pînă în centrul cu Primăria, piațeta și catedrala aferente de pe una din colinele orașului nu sînt mai mult de 15 minute de mers pe jos, chiar și cu spatele; îl înveți din prima zi, în cîteva ore. Dacă n-ai ajuns la spital, la contactul inițial cu traficul, pentru că n-ai reușit să te dezobișnuiești de reflexul de a te uita în stînga cînd traversezi grăbit strada, și citești asta de pe patul unui emergency room. Să nu dramatizăm, totuși: șoferii sînt vigilenți și civilizați, te feresc ei de o întîlnire cu paramedicii: Damn tourist! Oricum, fiecare semafor are buton pentru verde la pietoni și e recomandat călduros să-l folosești.
Macclesfield, descris într-un singur cuvînt: cărămiziu. Cărămidă peste tot, coborîtă de pe clădiri pînă și pe trotuare. Cartiere cu case de un etaj fără gard sau cu gard viu, cîteva turnuri de biserici medievale care se văd cam din orice punct al orașului, străduțe în pantă, pasaje, scări. Cei cu simțul de orientare lăsat acasă, care s-au pierdut deja pînă aici, ar trebui să întrebe un trecător de Visitor Information Centre, care, pe lîngă că vinde memorabilia cu vedeta locală Ian Curtis, vocalul trupei Joy Division, are în ofertă harta orașului, gratis: un A4 cu schița zonei centrale și sugestii de locuri în care să mănînci o pizza și să bei un ceai, pe o parte și punctele de interes turistic, pe cealaltă – cîteva galerii de artă și un muzeu. Pentru o localitate cu lungă tradiție în industria mătăsii (pe la mijlocul secolului al XIX-lea, Macclesfield era cel mai mare producător de mătase din lume), poreclită Silk Town, care credeți că ar putea fi numele și principalul obiect de colecție al unei asemenea instituții? Muzeul Mătăsii, răspuns corect. Dar, dacă nu ești vreun croitor din aripa ultras cu fetișuri pentru lenjerii fine, să dai 4,50 lire ca să vezi ață veche pare totuși un pic cam mult.
Azi, în economia locală banii vin mai rar din textile și mai des din medicamente (AstraZeneca), mobilă (Arighi Bianchi), retail (Tesco, Aldi, PoundLand). Și din sectorul HoReCa: pe la 5-6 seara, toate celelalte business-uri trag obloanele, iar fiecare pub se umple cu oameni zgomotoși care golesc de zor pint-uri și portofele. În cursul săptămînii, doar pînă la miezul nopții: la 11,30, barul se închide și ai o jumătate de oră să-ți termini băutura și să părăsești (de bunăvoie) incinta. Ca turist român, nu prea prinzi ora închiderii consumînd în ritmul vecinilor de masă: la cam 3-4 lire o bere, cu bani cîștigați acasă, ți se cam strîng buzunarele, dacă încerci să bei cot la cot cu localnicii.
Există totuși un loc unde pînă și cei șasă lei jigăriți ai tăi, transformați într-o monedă de o liră, au valoare: în fiecare duminică dimineață, la vreo zece mile de Macclesfield, se întîmplă Car Boot. Un talcioc imens (al doilea din UK, cică; o afacere prosperă, btw: organizatorii iau 10 lire de la vînzător și 3 lire de la vizitator, pentru parcare), desfășurat din portbagaje pe un cîmp din Chelford, cu articole foarte diverse, vechi și noi: haine, discuri, cărți, jucării, toate de bună calitate (nu chinezării, ca pe la noi), la prețuri ridicole, de la 10-20 pence la cîteva lire. Am găsit, de exemplu, un rucsac Wynnster Spectrum de 75 l aproape nou, la 5 lire, pe care n-am putut să-l las acolo, în așteptarea altui munțoman.
(va urma)
(articol publicat în Cațavencii nr. 43/223 din 28 octombrie 2015 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment