Pe la începutul verii, am fost o săptămînă în Tunisia, invitat într-un infotrip Amara Tour (Mulțumesc, Brahim!) care s-a derulat imediat după Ramadan. Pînă la cronicile de oraș și/sau de obiectiv turistic tunisian, cîteva notițe de călător atent la specificul local, observații completate cu informațiile furnizate de gazde, ghizi sau manageri de hotel:
Mai întîi, puțină istorie tunisiană. În cîteva zeci de ani de la moartea profetului Mohamed (632), nordul Africii era deja musulman. După declinul califatelor arabe, pînă în 1881, Tunisia a făcut parte din Imperiul Otoman; în perioada 1881-1956 a fost protectorat francez; după 1956 a devenit republică. Primul președinte, Habib Bourguiba, cel care a întemeiat Tunisia modernă, a fost înlăturat în 1987 (cînd ajunsese atît de senil încît nu-și mai amintea seara că pusese un nou ministru de dimineață) de Ben Ali, un fel de Ceaușescu tunisian, fostul polițist cu nevastă coafeză ajuns dictator detronat de vînzătorul de legume care și-a dat foc pe 10 ianuarie 2011, în semn de protest împotriva abuzurilor regimului, declanșînd Primăvara Arabă în toată Africa de Nord. Președintele ales atunci, un nene în vîrstă, recent decedat, a restabilit cît de cît normalitatea societății și țara a redevenit safe pentru turism.
Administrativ, Tunisia e împărțită în guvernorate. Principalul mijloc de transport în comun al localnicilor e louage, niște microbuze cu dungă pe ele (albastră – pentru trasee între guvernorate, roșie – pentru distanțe mai lungi în guvernorat, galbenă – pentru curse locale cu stații peste tot unde dorește clientul), fără program fix de circulație. Șoferul nu pleacă pînă nu se umple mașina, iar pasagerii care se grăbesc fac cheta pentru locurile rămase neocupate.
Dinarul tunisian e ceva mai tare ca leul: un euro valorează 3,17 TND. Asta ar putea indica o economie puternică, deși în zonele subsahariene se practică o agricultură de subzistență, în oued-urile secate și îndiguite crescînd doar măslini, ceva legume și palmierii de curmale din care se obține un suc proaspăt bogat în zahăr, legmi. La granița cu Libia se face contrabandă cu benzină la vedere, fără absolut nici o jenă: din loc în loc, pe marginea drumului, vezi munți de bidoane de plastic de toate capacitățile pline cu carburant, lîngă care un băiat te servește de toți banii pe care îi ai la tine. Situația e tolerată de autorități pentru că benzina costă, la oficial, peste 2 dinari, în condițiile în care salariul mediu e aproximativ contravaloarea a 200 de euro.
Cu cît te apropii de Sahara, peisajul se schimbă: pentru a împiedica deșertificarea, au fost plantați palmieri și eucalipți, iar limita proprietății e gardul din cactuși de care doar cămila se apropie, ca să mănînce frunzele și fructul cu țepi fini, de neatins de altcineva (dacă faci greșeala asta, zona afectată se irită și se umflă instantaneu, ca injectată cu Botox). Corabia deșertului a ajuns, din principal mijloc de transport, atracție turistică: la plimbarea cu cămila printre dunele de nisip, urcarea e gratis, coborîrea 10-15 dinari, beduinii taxîndu-te și pentru o simplă poză cu animalul (4 dinari). În deșert, buncărele nemțești construite la comanda lui Rommel și tancurile americane și germane abandonate în WW2 sînt alte atracții turistice. Americanii le-au lăsat recent și altfel de obiective turistice: regizorul George Lucas a filmat aici mai multe scene din Star Wars, construind în diverse locuri orășele extraterestre vizitate de mulți fani ai seriei.
Tunisia are cam 800 de hoteluri, majoritatea situate în stațiunile de pe litoralul mediteranean cu plaje cu nisip fin ca făina. Multe dintre hoteluri sînt în regim all-inclusive local, adică cu ofertă de băuturi tunisiene – vin, bere, chiar și whisky sau coniac, mai slabe însă calitativ ca originalele. În 2018, țara a fost vizitată de trei milioane de turiști europeni – proporția aproximativă fiind 20% nemți, 20% englezi, 20% francezi, restul est-europeni, în principal ruși și polonezi (sursa: un manager de hotel) –, cărora li s-au adăugat cam tot atîția africani, în special algerieni. Sezonul turistic începe pe la sfîrșitul lui aprilie și se termină prin noiembrie. Cînd pleacă străinii și vin tunisienii: localnicii merg în concediu iarna, vara fiind mult prea scump pentru ei.
(articol publicat în Cațavencii nr. 35/421 din 4 septembrie 2019 și pe catavencii.ro)
1 Trackback / Pingback