Turistul de week-end pe Valea Prahovei care se îngrămădește la coada telecabinei spre Babele habar n-are că peste liniile gării din Bușteni, dincolo de apa Prahovei, există un castel ca-n poveștile cu boieri mari, calfe și zidari. De ce-ar ști? El e venit aici pentru selfie-uri cu Bucegii, nu pentru lecții de istorie și arhitectură românească.
Castelul de la poalele Zamorei care se vede foarte bine și din telecabină, și din tren, a aparținut prințului Gheorghe Grigore Cantacuzino – Nababul (1832-1913), politicianul născut la București și școlit în drept la Paris, fost șef al Partidului Conservator, primar al Capitalei, prim-ministru și ministru în mai multe guverne, cel mai bogat român al începutului de secol XX, cu o avere făcută din moșteniri, căsătorii și exploatarea petrolului de sub terenurile sale. Urmaș al vechii familii Cantacuzino (atestată documentar în secolul XI, prin numele unui general grec al armatei imperiale bizantine), care, după căderea Constantinopolelui, s-a mutat mai spre nord, dînd naștere la trei case nobiliare în Rusia, Moldova și Muntenia.
Proiectat în stil neoromânesc de arhitectul Grigore Cerchez și construit între 1901 și 1911, aproape simultan cu alte clădiri emblematice ale Nababului (Casa cu Lei de pe Calea Victoriei și Micul Trianon, palatul neterminat de la Florești, actualmente o ruină), castelul, evaluat la inaugurare la peste un milion de lei-aur, a avut de nou curent electric, canalizare și apă curentă, prin aducție din muntele Zamora. Ultimul Cantacuzino care a locuit aici, Gheorghe, nepot al prințului, a fost evacuat, în 1948, de comuniștii care i-au confiscat proprietatea și au transformat-o în sanatoriu al Ministerului de Interne. În 2004, după un proces de zece ani, domeniul de 3,5 hectare și muntele cu 980 de hectare de pădure din spatele castelului au fost retrocedate ultimei urmașe pe linie directă, Ioana Cantacuzino, care îl vinde în 2008 unei companii private, actualul proprietar ce l-a introdus din 2010 în circuit turistic.
Din păcate, impunătoarea clădire e, astăzi, doar o carcasă golită de conținut: în perioada comunistă, mobilierul, tapiseriile, tablourile de valoare au dispărut fără urmă, exact ca picturile murale ale artiștilor venețieni acoperite temeinic de straturile de vopsea date de harnicii noștri tovarăși zugravi. Puținele mobile de epocă din castel sînt aduse din altă parte, doar decorațiunile (frizele, tavanele din lemn de stejar casetat, consolele), ușile sculptate manual cu stema Cantacuzinilor și decorate cu motive florale, feroneria și cremoanele lucrate în bronz la Paris, cu monograma prințului și coroana imperială, sînt cele originale. Au mai rezistat timpurilor potrivnice și pardoseala din ceramică glazurată, lucrată în Italia, cu brîu de dragoni și struguri, simboluri ale puterii și bogăției, vitraliile din sticlă de Murano cu motivele nodului celtic, colorate predominant în roșu și albastru, caracteristică cromatică bizantină, șemineele din calcar de Albești sculptate dintr-o singură bucată și placate cu mozaicuri poleite cu foiță de aur. În pozele de epocă poate fi văzut și un candelabru sofisticat, o corabie olandeză bătută cu pietre prețioase care-a navigat sub o mînă de pirat cultural spre cu totul alte zări.
Din holul principal de primire se deschid ușile camerelor de lucru, biblioteca, biroul și sala de audiențe (chiar dacă era reședință de vară, prințul primea permanent la castel vizitele colaboratorilor). Niște încăperi care mai au acum doar vitraliile cu blazonul și motto-ul familiei, în latină – Quoe nocent docent, „Necazul te învață“ –, și, în birou, fotografii de la evenimente importante, lîngă portretele membrilor familiei: Nababul, a doua sa soție, Ecaterina Băleanu, și cinci dintre cei șase copii ai lor, între care băiatul cel mare, Mihai, căsătorit cu Maruca Rosetti-Tescanu, viitoarea doamnă Enescu, după moartea soțului într-un accident de automobil.
Cea mai impresionantă e, fără îndoială, sala de bal, inima castelului, în care atîrnă încă singurul candelabru original al clădirii, lucrat din bronz în stil neobizantin, între pereții înnobilați de blazoanele tuturor familiilor boierești înrudite cu Cantacuzinii și de cele 12 picturi pe piele de Cordoba care-i înfățișează pe cei mai importanți înaintași ai prințului, în mărime naturală. Postelnicul Constantin, fondatorul ramurii muntene a Cantacuzinilor, spătarul Mihail, ctitorul Mănăstirii Sinaia, Șerban Vodă, domnitorul care a tipărit prima Biblie în românește și a înființat prima școală de rang superior în limba română (actualul Colegiu „Sf. Sava“), nepotul său, Ștefan, decapitat de turci la Stambul, ultimul voievod pămîntean de dinaintea perioadei fanariote. Picturile au scăpat ca prin minune renovării comuniste, salvate de un anonim cu conștiință artistică care le-a acoperit cu hîrtie și pînză de sac înainte să intre în ele mistria tencuielii și bidineaua varului ordinar comandate de secretarul de partid cu propaganda.
Pe vitraliile ușilor spre balconul cu coloane în stil brâncovenesc, similare celor de la Palatul Mogoșoaia, strălucesc în lumină vulturul bicefal cu stema familiei și figurile altor nume importante, ca stolnicul Constantin, cel ce-a realizat și tipărit prima hartă a Țării Românești publicată în 1700 la Padova, în prezent rătăcită prin depozite la British Museum. Trecînd pe lîngă mica scenă, pe care, lunar, se produc sonor seratele de muzică clasică „Prahova Classic Nights“, se poate urca la etaj, pe una dintre scări, cea din lemn (cealaltă, din marmură de Carrara cu balustradă din fier forjat în motive Art Nouveau – spice, dovleac, flori de crin –, e pe partea opusă), care face legătura dintre intrarea principală și turnul castelului. Etajul, foarte puțin și simplu decorat, are uși din lemn de brad și vitralii nepictate: fiind palierul privat al dormitoarelor familiei în care aveau acces doar el și ai lui, Nababul n-a mai considerat necesar să-și etaleze bogăția și aici. E locul în care s-au montat simezele galeriei de artă care, începînd din 2015, a găzduit expozițiile temporare Salvador Dalí, Picasso, Matisse, Van Gogh, ale unor colecții private cu mare succes la vizitatori. Acum sînt expuse lucrările recentei tabere de creație a cărei tematică a fost castelul; în noiembrie, se pregătește o colecție de stampe japoneze.
Cumva surprinzător, pandemia n-a afectat prea mult numărul vizitatorilor de la Castelul Cantacuzino: cu excepția celor două luni de stare de urgență în care, pentru că tot era închis, s-au executat lucrări de restaurare și curățenie completă, aproape tot timpul, cît era vreme frumoasă, parcul și terasa restaurantului Canta Cuisine din fața castelului au fost populate cu oameni care se uitau cu admirație cînd spre castelul Nababului, cînd spre Crucea Eroilor de pe Caraiman.
P.S. Pentru reportajul ăsta m-am întors în zonă după fix 33 de ani. Pe vremea ailaltă, chiar lîngă castel erau căsuțele din lemn fără încălzire ale taberei de elevi Zamora, în care-am bătut și eu niște cuie, de frig, în nopțile începutului de septembrie ’88.
(articol publicat în Cațavencii nr. 40/529 din 6 octombrie 2021 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment