Pentru destinația acestui episod de călătorie în natură, ne deplasăm pînă la foarte puțin cunoscuta, aproape anonima Peșteră (cu cristale de mină) Farcu, săpată de apă în adîncurile dealului carstic cu același nume din partea central-sudică a Munților Pădurea Craiului. Complet neștiută pînă acum treizeci și ceva de ani, cînd prima mînă cu lanternă a pătruns în golul subteran acoperit cu mineralele cristalizate de calcit, peștera asta a rămas la fel de necunoscută la nivel național pînă în ziua de azi, deși, prin caracteristicile sale geologice și speologice, este unică nu numai în țară, ci în întreaga Europă (ar mai exista, cică, una asemănătoare doar prin Asia).
Deplasarea pe șosea se încheie la marginea comunei bihorene Roșia, după ce-ai trecut de celălalt obiectiv turistic local, vechea moară cu apă a cărei roată de lemn e încă funcțională, și ai urcat dealul Farcu pînă la fosta mină. Lăsînd mașina pe marginea drumului, cobori pe picioare, printre copaci, spre casa de bilete (o căsuță de bilete, tricouri, vederi, hărți, cu balcon de admirat peisajul din vale) suspendată pe ziduri de piatră deasupra intrării în mină, la care ajungi continuînd coborîrea pe poteca în trepte, ca de grădină în livadă. De la dulapurile de echipament din stînga gurii de mină, ești servit cu o cască de protecție și, după ce ți-o fixezi bine pe căpățînă, poți păși în tunel, în urma ghidului, prin poarta metalică ce se închide în urma ta.
Istorie pe repede-înainte a locului: fosta exploatare de bauxită, deschisă la începutul perioadei interbelice și închisă definitiv în 1998, și-a trăit perioada de glorie în perioada comunistă, atunci cînd minereul transportat cu camioanele la Dobrești, apoi, pe calea ferată, spre combinatele siderurgice, se transforma succesiv în alumină, la Oradea, și în aluminiu, la Slatina. Peștera, una dintre cele peste douăzeci ale zonei, descoperită accidental, în 1987, de minerii care dinamitau un perete pentru extinderea galeriei, a fost amenajată pentru vizitare abia în 2012. Sculele de minerit găsite împrăștiate, așa cum au fost abandonate la oprirea activității, au devenit, după recondiționare, exponate ale minimuzeului în care, printre cele cîteva utilaje, alături de vagonetul priponit pe cei cîțiva metri de șine, se mai face că lucrează doar manechinul echipat corespunzător cu salopetă, cască și picamăr.
Sistemul de galerii de aproximativ 1.500 de metri, pe palierul vizitabil (cel de la etajul al doilea, primul desfășurîndu-se paralel sub picioarele tale), este străbătut parțial fără restricții pînă la intrarea propriu-zisă în peșteră, care se face, datorită porțiunilor mai înguste, în grupuri mici, de maximum zece persoane, pe o punte și niște scări pe care este recomandat să avansezi cu mîna pe balustradă și mare atenție la pași.
Cavitatea naturală intersectată de galeria minei are două sectoare, cel în care au intrat minerii prima dată fiind cel mai afectat: cam 60% din cristalele încastrate în caseta cu bijuterii a peșterii au fost luate suvenir de pus la pălărie, după ce au fost smulse din perete fără nici un fel de remușcare. Al doilea sector, aproape neatins de mîna vandalului, rezervația naturală de tip speologic cu cristale declarată monument al naturii, este motivul pentru care te afli aici. De la balconul suspendat sub pereții roșiatici se pot observa ghirlandele de țurțuri sidefii sau rădăcinile de păstîrnac prins de îngheț care sclipesc enigmatic în lumina ledurilor. Cam asta-i sugerează ochiului obișnuit cu realitatea banală c-ar fi perlele crescute timp de zeci de mii de ani, cu viteza de patru milimetri pe secol, în adîncul pămîntului, departe de raza soarelui și de privirea uimită a omului.
(articol publicat în Cațavencii nr. 21/458 din 27 mai 2020 si pe catavencii.ro)
Be the first to comment