Dacă ar fi să vă povestesc despre toate bețiile mele din Vamă, mi-ar trebui zeci de pagini de almanah. Aș începe, desigur, cu băutele de la Stuf, de pe vremea cînd acolo ne adunam doar cîțiva oameni care jucau bridge lîngă o ladă de bere, ascultînd albumele complete Pink Floyd, Led Zeppelin, Doors, din playlist-ul lui Ovidiu, pînă-n zori, la cafea. Aș continua cu cele din Jack, care se terminau tot la răsărit, cu un Rammstein sau o Sepultura de trezire și o baie în mare, de tratat mahmureala. Și aș încheia, probabil, cu cele din vizitele, din ce în ce mai rare în ultimii ani (doar de 1 Mai sau 1 septembrie), la Epavă sau La Pirați. Dar, pentru că ăsta nu e “Almanahul bețiilor lui Grig“, o aleg doar pe cea de care îmi amintesc foarte clar, pentru că e și cea mai proaspătă: cum spuneam în titlu, ultima.
E ultimul week-end din august și sînt din nou în Vamă după fix doi ani; m-am înscris joi, la ședința de sumar, cu o cronică de festival de la Stufstock 9. Împreună cu amicul Dan am pus cortul vineri noapte, doar la lumina lanternelor, pe capătul dinspre 2 Mai al falezei buruienoase, deasupra Pescăriei, de unde, noaptea, se văd lumini colorate pînă la bulgari, fără să fi fumat ceva, și se aude foarte clar (chiar prea clar, dacă te-ai întîlnit cu mai multe beri) muzica de la scena montată pe plajă.
Cartierul general e La Pirați, ultimul loc în care Vama mai amintește de ceea ce era odată; acolo deschid netbook-ul și, între două beri, tastez, din cînd în cînd, diverse prostii care îmi trec în momentul ăla prin minte. De mîncat, negăsind priză disponibilă la vecinii de la Pescărie, mîncăm la Frontiera: eu alimentez cu salate, ciorbe de burtă și bere, laptopul suge lacom din priza de lîngă masă (pentru sinistrații de gen ajunși în zonă: aia din colț, pe stînga, cum intri pe ușa dinspre Bibi Market).
Duminică seară – festivalul s-a terminat. La Pirați. Rock-uri grele, berea curge în valuri. Slayer, Ursus, Haggard, Ursus, My Dying Bride, Urs… Nu mai știu cum am ajuns la cort, pe care l-am împărțit în noaptea aia cu Dan și cu Speologu‘, un tip rămas fără cazare, primit de noi în gazdă. Tot ce-mi amintesc e că am decartat, de siguranță, și m-am culcat cu capul pe ghiozdan (după o aventură cu cortul tăiat de un 1 Mai, am rămas cu un anumit tip de sechele).
A doua zi, luni. Luni dimineață. Dacă pentru restul lumii în ziua asta nu crește nici iarba, pentru noi, Cațavencii, trebuie să crească. Și să crească cît mai înaltă: e predarea textelor pentru revista care apare miercuri. Te simți exact ca într-o zi de examen-cui în sesiune, cu marea deosebire că nu poți să-l sari nici dacă ești absent din redacție (bolnav, plecat din țară, răpit de teroriști etc.). Să-l pici, clar, nu-i o opțiune: trebuie să-l treci mereu cu notă de bursă.
Cum ziceam, luni dimineață. Mă trezesc cu gura cleioasă și cu creierul pané, prin care bîntuie doar gîndul că cititorii așteaptă marile mele considerații despre Stufstock 9. Beau niște apă, casc prelung, îmi trec degetele prin părul încîlcit. În fine, să începem: bag mîna în ghiozdan după laptop și mă trezesc instant, de parcă tocmai mi-a aruncat cineva o găleată cu apă în față. Surpriză! Dar ce spun eu surpriză, șoc și groază, nene: laptopul nu mai e la locul lui! Și nici prin alte locuri din cortul rămas întreg, fără ferestrele tăiate cu lama, de data trecută. Hmm, numai aseară trebuie să fi dispărut din ghiozdanul lăsat lîngă masă; probabil în timp ce eram plecat la bar, să iau o nouă bere, sau la budă, s-o las pe cea veche.
E 9, am deadline în două ore și tot ce mîzgălisem din taste, între beri, pe parcursul ultimelor zile a dispărut odată cu laptopul. Mai mult chiar: arhiva articolelor, documentări, texte în lucru, poze… all gone. Informația e foarte importantă – mai ales cea pe care n-o mai ai. Pentru că, conform unei legi a lui Murphy (care, dacă n-a fost încă postulată, o postulez eu acum): Orice back-up este inutil, atîta vreme cît nu ai nevoie de el. Cu consecința: Cînd ai nevoie de un back-up, constați că, desigur, nu l-ai făcut. Considerațiile astea ridicole le-am scos din pălărie acum, pentru că atunci numai de asta nu-mi ardea; beleaua pe termen scurt o estompa pe cea pe termen lung, ca o durere puternică de dinți care o acoperă pe cea a unei zgîrieturi cu cioburile unui pahar spart.
După un recital de înjurături și gesticulații gen Bruce Willis în Pulp Fiction (celebra scenă cînd observă că nu mai are ceasul moștenire de familie), mă calmez brusc. Băieții se uită la mine neputincioși, cu niște mutre lungi: Ce mai e de făcut acum? Asta e, trebuie să dau de un calculator cu acces la net și să-mi fac rapid temele. Dar, pînă atunci, hai înapoi la locul crimei, să-mi înec amarul într-o bere de dregere și apoi văd eu cum o rezolv.
La ora asta, atît de matinală, printre mese nu e decît patronul, care face inventarul cu una dintre fete. Cu o față de înmormîntare, dau mîna cu el și îi comunic resemnat: Moșule, niște degete agile m-au lăsat aseară fără laptop… Omul se uită lung la mine, apoi mă întreabă calm: Care laptop? Ăla de-acolo? Și întinde arătătorul spre frigiderul pe care stă liniștit la încărcat netbook-ul meu, de la care îmi luasem adio jumătate de oră mai devreme…
Mi se întîmplă destul de rar să uit complet ceva la beție (evident, nu-mi amintesc cînd am pățit-o ultima dată), dar recunosc: sectorul de memorie responsabil cu stocarea acelei informații era complet gol. Am încercat, ulterior, să reconstitui filmul evenimentelor, însă frame-urile alea, în care m-am ridicat de la masă și am pus calculatorul la încărcat, lipsesc cu desăvîrșire de pe hardul cortexului – s-au șters imediat după înregistrare. Sau, poate, n-au fost înregistrate deloc.
Ce-a urmat e fără istoric: am dat, desigur, bere la toată lumea prezentă. Apoi, am mîncat o ciorbă de burtă la Roata. Cu o mînă: cu cealaltă am tastat cronica festivalului pe care i-am trimis-o SGR-ului cu oarece întîrziere. Dacă vreți să vedeți ce-a ieșit, consultați colecția revistei: o veți găsi în pagina 21 a numărului 10, din 31 august 2011.
Dar, beția asta nu se putea încheia fără o gafă de final: i-am botezat pe băieții de la Travka, Trakva (Scuze, George & Co! Dau o bere cînd ne vedem prima dată.). Pe catavencii.ro am corectat a doua zi, cînd m-am trezit de-a binelea. Pentru ediția print era mult prea tîrziu: noua trupă botezată de mine la mahmureală avea, deja, prima apariție în media.
(text propus pentru publicare în Cațavencii – Almanahul Beției, 16 decembrie 2011)
Be the first to comment